Nici nu îmi adorm bine puii, ca începe sa mă macine vina.
Mă simt vinovata pentru toate sesiunile de joaca amânate peste zi, pentru tot timpul nepetrecut cu ei și pentru toate dățile în care nu m-a lăsat inima sa le spun adevarul:
.
-Mami, te rog, trage Aris de mine, ne jucam împreuna?
-In 5 minute, pui. Deși știu ca nu vor fi 5 minute, nici 10, știu ca e posibil sa nu mai rămână deloc timp de joaca, înainte de somn.
Și îl văd cum sta singur la măsuță, il aud cum își zboară avioanele și își plimba mașinutele și îmi dau seama ca așteaptă sa treacă cele 5 minute de care i-am spus, ca sa pot veni lângă el.
.
-Au trecut 5 minute, mami?
Trecuseră mai bine de 15.
-Imediat, pui, imediat.
-Bine...
.
Acceptarea asta a lui, fără niciun pic de revolta, ma face sa ma simt și mai vinovata ca nu pot sa îmi bag picioarele in tot ce mai am de făcut, ca sa petrec timp cu el și gata. Adică mi le mai bag, dar nu o pot face întotdeauna și nu contează de câte ori am lăsat orice altceva ca sa fiu lângă copii, în minte și în suflet imi stăruie doar dățile în care i-am amânat. Tare mai dor amânările astea, pentru ca timpul nepetrecut cu ei rămâne pierdut, nu ți-l da nimeni înapoi, in veci.
.
Paradoxul vieții de mama, pe cât de mult îmi doresc sa îi vad culcați, ca sa duc la bun sfârșit cele 1000 de lucruri care se vor rezolvate, pe atât de vinovata ma simt când adorm. Știu ca mi s-au terminat ocaziile să ma bucur de ei, realizez ca mi-am ratat șansele sa ne pupăm, să râdem, sa ne imbrățișăm sau sa ne jucam împreuna, pana s-o face zi din nou. Iar copiii, cand dorm, mai ales, sunt intruchiparea a tot ce poate fi mai bun si mai frumos pe pamant. Așa ca rămân cu regretele, iar ei cu somnul liniștit. Rămân cu povara ca nu am dat suficient și ca as putea fi o mama mult mai buna pentru ei, rămân cu vina și adorm, de multe ori, cu ea.
.
Și-apoi, ciudățenia de pe lume, dacă dau semne ca se trezesc noaptea, târziu, ma ia panica: eu ce fac dacă se scoala acum? Nu mai apuc sa pun in dulap hainele călcate și sa mi le pregătesc pe cele pentru mâine, nu mai apuc sa ma spal pe par (iar), sa îmi fac masca aia împotriva ridurilor (iar), sa citesc cateva pagini sau sa ma uit 5 minute la televizor, înainte sa cad franta (iar), nu mai pup orele alea, și așa putine, de somn. Asa ca îmi doresc doar sa adoarmă la loc, iar odată cu somnul lor se întoarce vina mea. Inchid ochii si ma rog sa pot fi mai blândă cu mine și mai conștientă ca am dat atât cât am putut, așa cum face orice mama buna, care, ca toate mamele bune, se gândește dacă, totuși, n-ar fi fost mai mult in ea de dat mai departe, către pui.