Copiii nu sunt responsabilitatea bunicilor, ci a părinților care i-au făcut

Copiii nu sunt responsabilitatea bunicilor, ci a părinților care i-au făcut

Avea Albert la grădinița un coleg argint viu, tin minte ca maica-sa era terminată. Într-o zi, mi-a povestit că, deși soacra ei locuia foarte aproape, nu o ajuta cu cel mic.
.
-Deloc nu se interesează de nepot? Am întrebat-o.
-Ei, mi-l ia in fiecare weekend, i-l dau vineri seara, după grădi, și mi-l aduce duminica seara. Si in vacante mi-l mai tine… Dar atât, ce crezi?
.
Pai, credeam ca e foarte mult, mai ales ca noi nu aveam pe nimeni la vremea respectiva, nu tu bona, nu tu bunica la mai puțin de 250 de kilometri. Atât putea soacra ei sa se implice. Pana la urma, fiecare cu propria viața. Copiii sunt responsabilitatea părinților care au decis sa ii aducă pe lume, nu a bunicilor. Și nu doar responsabilitatea, cât mai ales bucuria și împlinirea.
.
Dacă bunicii au timp și dorința sa se implice, e minunat, zici saru’mana de ajutor. Clar pleci mai liniștit de acasă știind ca îți lași copiii in grija lor. Insa nu cred ca ar trebui sa luăm de buna faza asta, ca un dat așa, ca o obligație a bunicilor sa ne crească noua copiii. Au mai crescut o generatie de oameni, pe noi, si suntem suntem mari, bine mersi. Poate nu au chef sa o ia de la capăt.
.
Am tot auzit de bunici care asta fac zilnic: duc și aduc copiii de la scoala, ii hrănesc, ii schimba, apoi ii cara la balet, la tenis, la karate, iar acasă, lecții, mancare, baie, tot. Când vin părinții de la munca, ii găsesc țiplă, gata de somn.
.
Tare contează sa ai bunicii aproape, bunici care sa poată și sa vrea sa se implice in creșterea nepoților. Insa, oricât de util ar fi ajutorul oferit de ei și oricât mi-as dori sa ma bucur și eu de așa ceva, stiu ca ăștia mici ai mei rămân, in primul rând, responsabilitatea mea. Eu mi i-am dorit, nu s-au cerut ei făcuți, eu trebuie sa imi asum creșterea lor. Eu si omul cu care i-am făcut.
.
Nu pot avea pretenția ca mama sa renunțe la viața ei din Bacău ca sa ma ajute pe mine cu copiii. Nu pot sa ii spun sa îl lase pe tata singur, sa își lase jobul, viața, prietenii și tot, ca sa se ocupe de nepoți. Nici sa ma supăr ca nu mi-a propus asta sau ca nu se urca in tren in fiecare Weekend, sa facă 5 ore pana la București și alte 5 înapoi, iar luni, la 7 dimineața sa fie și fresh la munca. Mi-a lipsit inițial, când erau copiii foarte mici, as fi vrut sa o am aproape, dar am constientizat, in timp, niște lucruri.
.
Mama și tata își văd nepoții când pot, ii iubesc pana la cer și înapoi, iar momentele in care se întâlnesc sunt așa intense, sesiunile de joaca atât de amuzante, tartele cu fructe făcute de mama atât de gustoase, încât își aduna cu totii energie buna si își sting din dor pana la următoarea întâlnire. Chit ca nu se văd toată ziua buna ziua, copiilor le e suficient sa știe și sa simtă ca buna Lali și bunu Gelu le sunt aproape.
.
Mi se pare tare important ca băieții mei sa aibă parte de bunici implicați, in sensul de prezenți in viața lor. Nu la dat cu aspiratorul și cu mopul sau la spălat și călcat haine, cât la nivel de joc și relație frumoasa. Bunici pe care sa ii vada cât de des se poate, de la care sa asculte povesti și cu care sa construiască amintiri. Eu am avut cei mai buni bunici din lume, am sa ii port in suflet o viața întreaga, știu ce inseamna… De asta încurajez relația frumoasa a copiilor mei cu bunicii, fără insa a forța lucrurile sau a avea cine știe ce pretenții de la bunici.
.
Slava Domnului ca o avem pe doamna E., bona lui Aris, care e un om bun si care poate avea grija de ambii copii, ori de câte ori eu și M. avem nevoie, fie sa muncim, fie sa trăim puțin și pentru noi. Dincolo de asta, ne descurcam. Știam la ce ne-am înhămat, mergem înainte și nu aruncam pe umerii nimănui responsabilitatea unor omuleti pe care noi singuri am decis sa ii facem. Adică nu am sunat-o pe mama sa ii spun: mama, noi o punem de-un copil, te bagi sa-l crești sau nu? Am anunțat-o ca sunt gravida și gata. Cum era sa i-l pun in brațe după, cu pretenția de a renunța la jobul și viața ei.
.
Una e, zic eu, sa te ajute din când in când, alta sa preia, vrând, nevrând, responsabilitatea de părinte. Sa nu uitam și ca împlinirea cu care vin la pachet copiii ăștia ai noștri bate la fundul gol tot greul și toate grijile.

Articole pe aceeasi tema

3 Comments

  • Cristina Dragomir
    29/07/2019 at 9:42 pm

    In multe familii, in care situatia financiara nu permite platirea unei bone, bunicii sunt solutia impusa. Ca vor, ca nu vor, ca pot, ca nu pot, trebuie sa aiba grija de nepoti, sa alerge dupa ei prin parc, sa ii duca si sa ii aduca de la scoala, sa le faca educatie, sa le dea de mancare. Nu zic sa nu petreaca timp cu bunicii, dar nu asa. Copilul are nevoie de parintii lui!

  • Andreea
    30/07/2019 at 9:01 am

    Mie mi se pare complet absurda mentalitatea asta romaneasca cu obligatul bunicilor sa isi creasca nepotii. Unii considera ca e de datoria bunicilor sa stea cu copiii lor.

  • Lara Pop
    01/08/2019 at 12:38 pm

    Copiii nu sunt doar responsabilitatea celor 2 parinti pe care ii au. Sunt reponsabilitatea intregii comunitati in care traiesc acei parinti cu acei copii. Imi pare rau ca acest lucru, care era atat de evident in comunitatile restranse (de tip sat) , a devenit invizibil in aglomerarile urbane si s-a pierdut. Cand eram eu copil, nu doar parintii sau bunicii imi purtau de grija ci si vecinii care ma ajutau sa trec strada fara pericol sau imi spuneau sa ocolesc anumite zone nesigure pentru copii.

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.