Copiii cresc și se desprind de noi

Copiii se desprind de noi, ușor, ușor

Am mers câteva zile cu copiii la Bacău, la părinții mei. Nu mai fusesem de mult, chiar imi era dor de locurile in care am copilărit.
In prima seara, i-am luat pe Albert și Aris la o plimbare prin cartier. Așa mic îmi pare acum orașul, totul e, practic, la o aruncătură de bat.
.
-Uitați, copii, aici am mers eu la grădinița. Vedeți? Aici era liceul meu. Ei, și aici scoala generală. Iar prin locurile astea ma jucam cu prietenele mele. Aris era wow, se minuna de fiecare pietricica, pisica, petic de iarba sau clădire care ne ieșea in cale. Asa e viața la 4 ani, magica. Albert, in schimb, reacționa puțin spre deloc.
.
-Ești ok? Îl întreb
-Sunt…
-Nu pari.
-Mama, ce vrei, ma plictisesc. As prefera sa fiu cu cineva de vârsta mea. Noi doi nu prea mai avem ce discuta…
.
Pfff, a fost ca o lovitura in moalele capului. Enșpe mii de gânduri au început sa mi se plimbe prin creier, in toate directiile. Imediat, am simțit o mânuța pufoasa peste a mea și l-am auzit pe Aris:
-Mami… noi doi mai avem ce discuta.
.
Ah, Doamne, mi-a lipit la loc rana. E încă la vârsta aia frumoasa, când mama e lumea lui toată. Am coborât in dreptul lui și l-am îmbrățișat, apoi l-am tras și pe Albert in îmbrățișarea noastră. S-a lăsat cuprins, a primit și doi pupici de la frate-su mic, plus unul bonus de la mine, direct pe frunte.
.
Am înțeles, nu avea chef de plimbări cu maica-sa, cu atât mai putin cu cât le completau poveștile mele de băbuță nostalgică. Nu e prima data când îl simt absent atunci când ii propun genul asta de activități, mai ales când ar avea pofta de stat cu prietenii lui sau de făcut altele care îl pasionează.
.
Albert merge pe 11 ani și am realizat ca e mare spre tot mai mare, ca e preadolescent-spre adolescent-spre adult și ca îl pierd ușor, ușor. Și ca ma doare al naibii de tare.
.
Tin minte cum eu și frate-miu, pe la final de scoala generală, așa, începusem sa le zicem alor noștri “babaci”. Ca așa era cool printre prietenii noștri. Iar cel mai ne-cool lucru era sa petreci timp cu ai tai si sa fii văzut pe strada cu ei…
.
Stiam ca nici Albert nu va sta după fusta și plimbările și poveștile mele o viața întreaga. Dar așa curând sa nu îl mai bucure lucrurile astea?
.
Era o vreme când Albert era ca Aris si când eu eram, uneori, prea ocupată, prea obosita, prea îngândurată, prea plictisita sa stau cu el mult, sa ii răspund la toate întrebările și sa ma bucur de timpul nostru împreuna.
.
Acum nu știu ce sa mai fac sa îl atrag, nici sa îl sufoc, dar nici sa îl pierd. Sa avem relația aia frumoasa pe care visez sa o am cu copiii mei, care sa ne permită sa ne auzim și sa ne vedem mai des decât de Crăciun și Paște și care sa nu ii lase sa uite ca la mine gasesc mereu înțelegerea, caldura, iubirea și pastele cele mai bune din lume. La mine ușa și brațele ramân veșnic deschise.
.
In alta ordine de idei și ca un later edit, acum Albert e singur la Bacău, a mai rămas la bunici 3 zile. Și azi ma suna:
-Ce faci, mama, sunteți bine acolo? Mi-a vorbit cu dor, cu grija și cu maturitate, iubitor si atent, așa cum îl știu. ❤️
Oricum, tare bune sunt și episoadele de genul celui despre care va povesteam la inceputul articolului. Te trezesc la realitate de nu te vezi, îți dai seama ca trebuie sa te bucuri de copii mai mult, pana nu cresc si se desprind de tot.

Articole pe aceeasi tema

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.