Cand aterizam vineri, in Bucuresti, dupa scurta noastra plecare in doi, aflam de la bona puilor ca ăștia mici ne-au așteptat cu sufletul la gura toată ziua și ca au întrebat de noi din 5 in 5 minute.
–Măcar o înghețata sa le luați, ne scrie doamna E., și le spuneti ca e de la Veneția. La cât v-au așteptat, sa se bucure si ei de ceva…
.
Noi le cumpărasem o pusculiță colorata, din tabla, cu doua batoane de ciocolata cu lapte înăutru. Atât. Nu obișnuim sa alegem chestii mari, jucării de nu știu care, pentru ca oricum copiii au de toate și pentru ca mereu am zis ca nu asta e ideea, sa ne întoarcem cat mai incarcati. Totuși, după mesajul doamnei E., nu știu de ce, dar m-am simțit un pic vinovata. Așa că am tras de M. sa le mai cumpărăm ceva, ca parca sa lipsim 3 zile de acasă și sa ne întoarcem cu mâna aproape goală nu era o idee prea buna. Pana la urma, M. a cedat insistențelor mele, deși tot nu vedea rostul cadourilor suplimentare, și le-am cumpărat din aeroport doua seturi Lego, de dimensiuni decente.
.
Acasa a fost bucurie mare, cu dintr-astea obisnuite la orice revedere dintre parinti si copii. Dupa cum ne-au strans in brate, am simtit ca le-a fost tare dor de noi. Cum am terminat cu dragalitul, astia mici și-au luat in primire seturile Lego si le-au construit, după care s-au jucat cu ele și cu noi, pana i-a luat somnul.
.
A doua zi, dis de dimineata, simt cum Aris ma pupă usor pe obraz. Ar vrea sa ma trezeasca.
.
-Mami?
Ii raspund cu ochii inchisi:
-Da, pui.
-De ce ne-ai cumpărat seturile Lego?
Direct, prima intrebare pe ziua respectiva. Luata pe nepregatite si încă adormita, îi spun primul lucru care îmi trece prin cap:
-Ca sa va fac fericiti.
La care Aris:
-Dar mami, eram fericiti.
Ma trezesc de-a binelea.
-Asa e. Ca sa sa va bucur, voiam sa spun, ca sa va bucur, incerc sa o dreg.
-Mami?
-Da…
-Noi eram si bucurosi. Stii de ce?
-De ce, pui?
-Pentru ca tu si tati v-ati intors acasa.
-Si asta te-a bucurat?
-Da, pentru ca esti frumoasă, mami, si te iubesc. Si pe tati il iubesc.
-E frumos si el?
-Super frumos. E ca tine.
.
Poftim, mai zi ceva. Mai mult decat sa il strangi la piept, sa il pupi si sa ii multumesti lui Dumnezeu ca il ai, nu stii ce sa faci. Deruland in minte totul, am realizat ca baietii nu s-ar fi bucurat mai putin de noi daca am fi ramas doar la pusculita din tabla pe care le-o luasem initial. Nu ar fi fost mai putin dornici sa doarma cu noi, sa stea cu noi, sa se imbratiseze, sa se joace si sa rada cu noi. Ce-o fi fost in mintea mea sa cred altceva?
.
Sigur ca le-au placut si cadourile, s-au jucat cu ele, le-au apreciat, dar asa cum ii bucura prezenta mamei si a tatalui, nu ii mai bucura nimic. Gresim cand incercam sa compensam absenta noastra prin tot felul de lucruri scumpe. Marele castig si marile lor bucurii vin din simplul fapt ca suntem acolo.
Copiii nu au nevoie sa venim la ei cu brațele pline, cât cu brațele deschise. Noroc de puiul meu de 4 ani ca mi-a amintit lucrurile astea.