Eu am doi copii mâncători de țurțuri si de zapada proaspat ninsa, copii broscute saritoare in toate baltile din cartier, copii alergatori prin ploaie si scormonitori de râme prin noroi. Din ziua in care au pornit in patru labute sa descopere lumea, unul in urma cu aproape 10 ani, celalalt cu 4, nu le-a mai stat nimic in cale.
Am evitat sa le spun „nu poti”, indiferent de situatie. „Nu poti” asta iti taie asa orice avant si isi sterge orice urma de incredere in tine, mai ales atunci cand vine din gura parintelui. Limitele sunt esentiale, descurajarile inutile. Pentru ca e o mare diferenta intre a sti sa ii pui limite si a-l creste intr-un glob de sticla. Nu ii pui limita pe explorat, nu tai in carne vie curiozitatea si bucuria de a fi copil. Pentru ca ei asa se dezvolta si emotional si social si fizic, explorând.
I-am oprit din descoperit mediul sau din testat ce pot face cu propriile forte, doar atunci cand situatiile erau cu adevarat riscante. In rest, i-am incurajat. Cu teama, uneori, cu emotii, dar i-am incurajat. Am preferat sa le explic orice potential pericol, apoi m-am dat un pas inapoi si doar i-am supravegheat. Au mai fost dati cand s-au ales cu cate un cucui, s-au mai julit prin coate sau prin genunchi, s-au udat, s-au speriat, insa s-au ridicat mereu si au luat-o de la capat, convinsi ca pot. Si in felul asta au crescut, din toate punctele de vedere.
O mie de ganduri si emotii imi trec prin cap cand ma gandesc la copiii mei. As vrea, inainte de toate, sa fie sanatosi in continuare. Dar si fericiti, sa stie sa se bucure de lucrurile mici, pentru ca astea sunt cele mai frumoase in viata. Sa realizeze devreme ca fericirea chiar vine din lucruri marunte, sa nu isi iroseasca cei mai frumos ani cu cautari inutile, asa cum am facut eu. A, si sa iubeasca as mai vrea, din toata inima sa poate iubi si sa primeasca la schimb iubire, pentru ca asta umple ochi sufletul.
Mi se pare trist ca exista situatii in care ne crestem copiii in globuri de sticla si le prezentam mai totul in jur ca fiind prea periculos pentru a fi explorat. In balti te uzi si racesti, daca nu stai cu caciula pe cap si fularul la gura te imbolnavesti, de la rece faci rosu in gat, daca te cateri cazi. Sau obsesia sa ii ajutam, sa ii impingem de la spate si sa stam mereu cu mainile pe ei, nu care cumva sa pice in fund. Si daca pica, ce? Se ridica, o iau de la capat si uite-asa se construieste increderea.
Nu au cum sa fie sanatosi tun daca ii tinem numai intre pereti, daca dam fuga in casa cu ei de la primii stropi de ploaie sau de la cea mai mica adiere de vant. Inteleg ca iti este teama, si mie mi-a fost si imi este. Nu are cum sa nu ti se stranga inima cand iti vezi ghemotocul catarat pe cine stie unde sau ud leorca dupa un dans in ploaie. Cumva, insa, gasesc puterea sa spun DA! Pentru ca am inteles ca experientele noi si situatiile neasteptate incep cu un DA. DA pentru un sistem imunitar puternic.
Tocmai pentru ca sunt mama de copii crescuti cu libertate la explorat, mi s-a parut minunat mesajul campaniei #1000deDA a celor de la Aptamil. Parintii sunt incurajati sa fie mai deschisi la experientele noi ale celor mici, chit ca asta implica pentru ei udat, murdarit sau umplut de praf, iar pentru noi niste dureri de cap sau de inima, dupa caz. Mai multe despre campanie puteti descoperi aici. Iar mai jos, in video, sunt eu cu un nod in gat, pentru ca ori de cate ori vorbesc despre copiii mei, ma iau niste emotii dintr-alea maxime.