De-ar ști tații ce sprijin uriaș pot fi pentru partenerele lor! Confesiunile unei mame care a născut în pandemie


Ziua in care am plecat din maternitate cu Ava mică în brațe a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea.
După 4 zile in spital, una cu minunea in burta, plus alte 3 cu ea la piept, simțeam că nu mai pot îndura despărțirea de băieții pe care îi lăsasem acasă. Am făcut mai multe video calluri cu ei în timpul asta decât facusem în toată viața mea. M-au ajutat, m-au alinat, insa nimic, absolut nimic pe lumea asta nu poate înlocui atingerea umană, caldura unei îmbrățișări, o mângâiere pe spate, un sărut pe buze.
.
Minunat lucru ca am avut-o pe fetita noastră la piept, sa o iubesc in voie și sa îmi fie izvor de căldură și de putere, până când ne-am întâlnit cu frățiorii și cu tatăl ei. Cred ca asta va face pentru totdeauna și mai puternica legătura dintre mine și Ava, sunt momente care rămân doar ale noastre. In condițiile date, chiar suntem norocoase ca nu ne-am trezit separate ore sau zile in șir, după ce am adus-o pe lume, ca am putut sa o văd de la început și sa o alăptez. Tin minte cum mi-am mai dorit sa stea cât mai mult in burtică, singurul loc in care credeam ca o pot proteja. Și cum, după ce am născut-o, nu-mi mai venea sa o dau din brațe.
.
Durere fizica nu am simțit mai deloc in spital. A fost mai greu la primele ei supturi, când uterul reacționa și se contracta, iar durerea ascutita pe care o simteam semăna izbitor cu cea de la naștere. Stăteam încovoiată, îmi încordam pumnii, îmi strângeam ochii și imi țineam lacrimile. Când nu mai puteam, le lăsam sa curgă calde pe obraji și parca ma mai eliberam.
.
După ce puiul de om a supt de câteva ori, n-am mai avut nimic. Îmi venea sa fug, parca eram un munte de energie închis intr-un corp de om, nu o femeie care tocmai născuse și avea nevoie de odihna. Aproape ca alergam pe holurile maternității, când mergeam la tratamentul zilnic pe care ni-l făceau moașele.
.
-Stați liniștită, îmi spuneau, cine vă grăbește?
.
Nu știam ce sa le răspund, doar ca așa simteam, sa ma mișc cu toată viteaza, de parcă la fel s-ar fi miscat și timpul și așa as fi ajuns mai degrabă acasă.
.
Medicul mi-a lăsat doua pastile pentru durere, le-am refuzat. Am cerut sa mi se scoată și branula, nu aveam nevoie de nimic pe venă. Am refuzat orice supozitor cu lidocaina, orice ar fi putut sa îmi aducă alinare fizica. Asta pentru ca toată durerea parca mi se mutase de pe corp in mine, iar durerea din suflet, aia pe care tot incercam sa o ignor, ca 4 zile nu-s pana la urma un capăt de țara, nu trecea cu medicamente.
.
Atunci când ești proaspătă mamă, granița dintre o stare psihică bună și alta fragilă este extrem de fină. Iar toate restricțiile din plină pandemie, cu tatăl ținut departe la naștere și in primele zile din viața copilului, nu fac decât sa pună si mai multă presiune pe mamă și sa o priveze de cel mai important sprijin din viața ei.
.
O zi, doua, am dus cu zâmbetul pe buze totul. Către a patra zi, deja îmi era tot mai dificil sa storc un dram de bună dispoziție din mine. Telefoanele cu M și cu copiii mai tare incepeau sa îmi adâncească dorul, in loc sa mi-l aline. Ma trezeam plângând fără sa știu de ce. Rar intra cineva la mine in salon. Mi se aducea mancare, mai eram întrebata dacă sunt bine, dar in majoritatea timpului stateam între cei patru pereți ai unei camere mici, cu puiul de om și cu gândurile mele.
.
In ziua externării, i-am zis medicului, in prima si singura lui vizita la mine, ca nu sunt bine deloc, ca ma simt trista și ca asta ma îngrijorează. M-a întrebat dacă la ceilalți copii am avut astfel de probleme, i-am spus ca nu, m-a asigurat ca voi fi bine. Și-am fost. De cum am plecat din spital, am devenit alt om.
.
Momentul revederii cu M, care îmi păruse atât de departe, cu doar o seara in urma, a devenit realitate, in sfârșit.
Ne-am întâlnit in usa liftului de la parterul maternității. Eu o aveam pe fetita noastră in brațe si ma simteam mică, o umbră. El tinea doua buchete de flori in mâna si mi-a părut mare, puternic și atât de frumos, îmbrăcat in cămașa lui albastra, in carouri. I-am văzut ochii și mi-am dat seama ca este emoționat tare, desi masca ii acoperea toată fața, la fel ca in ziua in care ne-am despărțit. Un buchet de flori era pentru mine și Ava, celalalt pentru una dintre moașele care fusese alături de mine la naștere și care ma sprijinise mult.
.
Iar am plâns. M-a văzut medicul neonatolog care ne consultase fetita, m-a întrebat dacă sunt bine, i-am zis ca nu ma pot abține, ca e prea multă emoție. Și ca EL e tatăl Avei. I-am spus-o cu atâta mândrie.
.
Tatăl Avei nu plângea ca mine, el se minuna de ce mică e fetița și ce plăpândă sunt eu. M-a mângâiat pe mâna dreapta, vânătă toată din pricina venelor sparte si m-a strâns un pic in brațe. Doar un pic, ii era frică sa nu ne transmită ceva. Pandemia ne-a făcut mai temători decât am fost vreodată, iar dorința lui de a ne proteja, acum că putea fi aproape de noi, în sfârșit, era atât de mare!
.
Am ajuns la mașina, am așezat-o pe Ava in scaunul ei și-apoi m-am lipit de el. Nu-mi venea sa ii mai dau drumul.
-Ne mai îmbrățișăm acasă, mi-a spus.
-Ne îmbrățișăm acum!
.
A vrut sa se întoarcă sa mai ia niște documente de la recepția spitalului, nu l-am lăsat. I-am spus ca vreau acasă, atât. Dar ca înainte as avea poftă de cafea cu lapte și de înghețata cu Oreo, pentru ca tare imi mai lipsiseră in spital.
A oprit, mi le-a cumpărat, așa bune au mai fost!
.
Tot drumul până acasă, Albert mi-a trimis mesaje ca nu mai are răbdare, ca abia așteaptă sa își cunoască surioara. Momentul în care am fost toți 5 împreună, în sfârșit, mi-a umplut sufletul de tot ce e mai frumos pe lumea asta, dar cred că am sa va povestesc de el alta data.
.
Prima noapte cu Ava mică acasă a decurs lin. Eu eram îmbătată de euforia revederii și simteam ca pot orice. Nu eram obosita, deși in maternitate reușisem sa ma odihnesc foarte puțin și nici nu simteam vreo durere in corp. Era ca și cum nici nu nascusem de doar câteva zile și ne miram și eu și M de treaba asta.
.
Din a doua noapte, insa, totul s-a schimbat. M-am relaxat, m-am simțit in siguranța și atunci corpul meu a lăsat garda jos. Parca am început sa simt brusc toată durerea de care nu avusesem parte in spital și în niciuna din cele 5 zile care trecuseră de la naștere.
.
M. a rămas lângă mine și Ava în prima noastră noapte acasă și in fiecare noapte de atunci. Pe ea o culcăm intr-un coșuleț asezat lângă partea mea de pat.
.
Eu alăptez, el nu poate, insa face atâtea alte lucruri care inseamna enorm. Îmi aduce puiul în brațe, ma ajută sa o spal și sa o schimb, o mângâie pe burtica, ma mângâie și pe mine pe spate și ma face sa râd. Atât am mai râs in timpul trezirilor din primele nopți cu Ava acasă, uneori cu lacrimi, și atât de bine mi-a făcut râsul asta. Ni se părea amuzant cum suge ea cu poftă, cum face tot felul de mutrițe, ne aminteam atatea lucruri din timpul sarcinii, tot găseam motive sa fim veseli. Mai mult el găsea și eu doar ma bucuram ca am de ce râd cu gura pana la urechi. Poate nu va fi mereu așa, însă acum, la început, când nevoia mea de sprijin a fost mai mare și starea mea mai fragilă, atitudinea lui a făcut toată diferența.
.
Când au început durerile mele, in cea de a doua noapte acasă, tot el mi-a fost umăr pe care sa plâng și braț de care să ma sprijin.
Ma durea cumplit tot corpul, de la zona perineului, care parca ardea, de nici nu mai puteam sta in fund, pana la sâni, care se umflaseră peste măsură, la tâmple, care parca stăteau sa explodeze, la dinți, da, până și dinții ma dureau si, in fine, la stomac. Nici nu mă mai puteam mișca. Nu înțelegeam…
.
Era 2 noaptea, plângeam ca un copil și îl întrebam de ce mi se întâmpla asta? Cum am putut sa fiu atât de bine pana acum și apoi sa cad brusc? De ce?
Ma mângâia pe spate:
-Corpul se reface, va fi bine!
Atât zicea. Ca ma vindec, ca va fi bine și ma mângâia. Dintre toate, atingerea lui îmi oferea cea mai mare alinare.
.
Pe urma mi-am amintit ca in momentul in care am plecat din maternitate, am strecurat in geanta cele doua pastile pentru durere, lăsate de medicul meu imediat după naștere. N-am vrut sa ma ating de ele in spital, acum, insa, am luat una fără sa stau pe gânduri. N-a durat mult pana am simți ca ma ia o așa stare de bine, care mi-a permis sa dorm vreo doua ore și sa ma mai refac, pana la următoarea trezire a fetiței noastre.
.
Durerile au mai durat câteva zile. Nu au mai fost nopți la fel de dificile ca a doua noastră noapte acasă, insa am continuat să mă simt slăbită, amețită și am avut dureri in tot corpul.
Mereu, el era lângă mine: va fi bine, e normal, te refaci. Și apoi venea mângâierea aia care ma ajuta mai mult decât toate vorbele. Faptul ca îl vedeam ca ii pasa atât de mult, ca suferă cu mine și ca vrea din tot sufletul sa îmi fie bine ma motiva să mă îmi revin.
.
Deci n-a fost nici pentru mine intocmai floare la ureche refacerea după naștere, deși poate părea așa. Nu stim de multe ori ce ascunde tot rozul de la suprafață. Pare simplu: uite ce fericita e, ce slaba, ce vioaie, cum de a fost atât de ușor pentru ea? Eu nu cred ca este ușor pentru cineva, depinde doar ce și cum aleg proaspetele mame să facă public.
.
Ce face toată diferența, insa, ce a făcut-o pentru mine și, cred eu, o poate face pentru toate mamele, este sprijinul necondiționat al partenerului. Chiar dacă nu știe mereu ce sa spună, faptele lui sunt mai importante decât vorbele. O îmbrățișare sau o simpla mângâiere pe mână, pe spate, pe cap contează mai mult decât o mie de cuvinte. Tatii pot fi un sprijin imens pentru mame, de-ar sti ei asta.
.
Pe mine și M. ne-a apropiat extraordinar acest copil, al treilea copil al nostru și ne-a întregit minunat familia. Iar zilele in care am fost obligați sa stam departe unul de celălalt au făcut și mai dulce revederea și mai mare iubirea dintre noi, dorința lui de a ne proteja și aprecierea mea pentru darul minunat pe care îl am și care se numește familie.

Articole pe aceeasi tema

2 Comments

  • Ely
    09/06/2020 at 1:28 pm

    Intr-un fel inteleg prin ce ai trecut. Eu am nascut pe 14 februarie un prematur cu restrictie de crestere de 1380 g. Am stat 5 saptamani internat cu bebe, iar sotul ne-a putut vizita doar primele 2 saptamani si atunci foarte putin. In ultimele 3 saptamani atat de dor mi-a fost de familie si de acasa incat simteam ca nu mai rezist.
    In prima noastra seara in 3, totul a fost minunat… Eu si bebe in bratele lui, in sfarsit linistiti si impliniti ca si parinti. Pupici

  • Sorina
    18/06/2020 at 12:43 pm

    Am ajuns sa plang in hohote doar pentru ca am intrat sa caut o reteta de inghetata la tine pe blog si am dat de marturisirile astea ale tale atat de emeotionante…esti minuntata!!
    Si eu am stat departe de sotul meu imediat dupa ce am nascut, cand fetita noastra avea doua zile dupa vizita lui tati la spital el a inceput sa se simta rau…bineinteles ca nu mi-a spus nimic in acea zi, dar urmatoarea m-a anuntat ca vine la spital sa imi aduca tot ce e nevoie, dar nu poate urca…” am facut varsat ce vant”. Grija pt noi ia pus imunitatea la pamant si astfel s-a pricopsit cu minunatia de boala :((( . In momentul respectiv mi-a picat cerul in cap, eram cu fetita in brate dupa doua zile in care am stat departe de ea din cauza operatiei de cezariana si a faptului ca a vrut medicul pediatru sa o mai tina sub supraveghere…era momentul nostru, am stat de la 6 dimineata pe sectia unde erau bebelusii sa o astept pe dr pediatru ca sa vada ca eu sunt bine si ca imi poate da copilul in salon, era cea mai mare realizare ca mi-a dat-o…si brusc mi s-a intunecat tot cand am aflat de boala sotului. Grija mea era ca in ziua anterioara a tinut-o pe fetita in brate si ca ar putea sa se imbolnaveasca si ea, imi faceam griji pt el deoarece era pt a doua oara cand facea aceasta boala iar la adulti poate da complicatii urate si eram suparata pt ca nu ne putem bucura de momentul nostru impreuna…nu a putut sa ne ia din spital, el a stat la o mare distanta de noi, ii vedeam lacrimile a mers in spatele nostru cu masina pana acasa (am nascut in alt oras, aprox 60 km) iar in fata blocului ne-am despartit pt multe alte zile…
    Ne vedeam si ne scriam incontinuu prin intermediul retelelor de socializare…offf, greu a mai fost, dar important e ca acum suntem sanatosi ceea ce va doresc si voua!! 🤗

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.