Povestea nașterii fetiței noastre, în plină pandemie

povestea nasterii fetitei mele in pandemie

După ce tot nășteam in fiecare zi, de pe la începutul lunii mai, doar ca nu mai nășteam, a venit și ziua de 21 mai, data probabilă a nașterii, conform primelor ecografii. M-am trezit ca in fiecare dimineața, fără vreun semn vizibil ca asta mică din burtica ar vrea sa ne cunoască. Ca in fiecare an, de Constatin și Elena, era și ziua mea de nume, așa ca am hotărât sa îmi fac un tort rapid din pișcoturi, capsuni și frișca. Îl stiti, v-am dat si rețeta. La tort am adăugat veșnicul nostru meniu “de sărbătoare”: pui cu cartofi prăjiți. M-as fi aruncat și la ceapa verde, dar am zis hei, poate totuși nasc azi și-as prefera sa miros a pasta de dinti mentolata în timpul travaliului, mai degrabă decât a ceapă.
.
Bun, pe la prânz așa am început sa ma simt și mai obosita decât de obicei, in condițiile în care oricum abia îmi mai tărâm picioarele, de când sarcina ajunsese pe ultima suta de metri. Parcă răsăreau și niște dureri ascuțite de burtă, asociate cu dureri de spate. N-am stat sa le cronometrez, mi-era clar ca nu erau regulate și că nu era rost de mers la spital. Totuși…
.
Faza cu nașterea in pandemie, la maternitatea aleasa de noi, este așa: trebuie sa ai un test Covid-19 cu rezultat negativ, nu mai vechi de 48 de ore, astfel încât sa fii internata pe secția obișnuita și sa ți se aducă bebelusul imediat după naștere. In caz contrar, ești tratată ca suspect de Covid-19, internata pe o secție specială, alături de restul persoanelor aflate in aceeași situație și, pana nu apare rezultatul negativ al testului, nu ți se aduce bebelusul și nu poți fi mutată intr-o rezerva obișnuită. Asta poate dura 4 ore, in cel mai fericit caz, dar poți aștepta și 12 ore, chiar mai bine, depinde când naști, câte teste mai sunt in lucru atunci. Ce mai, o nebunie, un chin prin care nicio mamă nu ar trebui sa treacă.
.
La cezariană e mai simplu, știi când naști, iar cu 24 de ore înainte rezolvi și cu testul. Dar la naturală, când totul e la ghici? Ca sa mai reducă din stresul mamelor care nasc natural, spitalul a propus testarea regulata a celor aflate in preajma nașterii. Categorie de gravide din care făceam parte și eu.
.
După ultimul control, când am vrut sa ne asiguram ca totul e bine cu bebelina care se lasă așteptata, m-au testat prima și singura dată. Neplăcuta toată treaba, îți baga un băț dintr-ăla pe nas și-l simți până in creier, dar durează puțin și e o chestie absolut necesară, in condițiile nenorocitei de pandemii. Testul mi s-a făcut gratuit, iar a doua zi am avut rezultatul negativ.
.
Problema cu el era ca expira chiar pe 21 mai. Deci oricum ar fi trebuit sa merg la spital, sa îmi recolteze din nou. Și-atunci mă tot gândeam la durerile alea de burta și de spate, la drumul pana la maternitate care ar fi trebuit făcut oricum, dar nu eram încă decisă sa ma urnesc. Pana la urma m-a sunat asistenta medicului meu sa ma întrebe dacă nu aveam semne de naștere, i-am zis ca ceva, ceva, ar fi, dar ca sigur nu-s dintr-alea adevărate, moment in care m-a invitat la spital, in cel mai scurt timp.
.
Păi puteam eu sa plec fără sa mănânc din puiul ăla cu cartofi prăjiți și fără ceapa, dar cu salata verde? Nu puteam. Tortul am zis ca-l las pentru seara, când probabil urma sa ma întorc acasă, la fel de însărcinată precum plecasem.
.
Apoi m-am pus pe aranjat, just in case, adică pe dușat, cremuit și machiat lejer, cât să nu am tot rimelul în gură la finalul travaliului. În caz că se lăsa cu travaliu, adică. A urmat parfumatul, îndesatul burții in rochie frumoasa și verde și ieșitul pe usa, cu M de mână, emoțiile in suflet și lacrimile in ochi, cu gândul că îmi las copiii acasă și ca poate, totuși, nasc, iar eu nu eram pregătită nici să nasc, nici sa plec de lângă băieți câteva zile.
.
Ei, și totuși m-am urcat in mașină, iar atunci mi-am zis ca indiferent ce s-ar întâmpla, din punctul ăla, eu am sa fiu toată un zâmbet și o energie pozitivă.
.
Am ajuns la camera de garda, mi-au monitorizat contracțiile, au descoperit câteva regulate, m-au trimis la control la medic. Nu al meu, pentru ca nu mai era in spital, dar și-a rugat o colega sa ma evalueze. Concluzia a venit rapid: vă internăm! Dacă nu nașteti in următoarele ore, la noapte sigur se va întâmpla. cel târziu mâine. Și e pacat sa pierdem valabilitatea testului Covid.
.
Afurisitul ăla de test, cumplita pandemie, iar am realizat in ce vremuri urma sa îmi nasc fetita. Ma rog, ce mai conta?
.
I-am zâmbit lui M, pe care l-am simțit atat de emoționat! și-atunci mai mult l-am iubit. I-am spus ca va fi bine, ca altfel n-are cum sa fie.
La fel mi-a spus și el. Era important sa rămân in spital, era bine sa rămân in spital.
.
Urma sa facem formalitățile de internare. Totul s-a întâmplat la receptie, el s-a ocupat de completat, semnat acte și de stresat, dar încercând sa nu ma lase sa ii văd framantarea, eu m-am prefăcut ca sunt cea mai zen fiinta din lume, tot așa, sa îl linistesc pe el. Și din cât mi-am tot impus treaba asta cu zenul, m-a luat așa o putere, de-am simțit ca pot să mut munții din loc.
.
M-am despărțit de M cu o îmbrățișare, pe care mi-am dorit-o și-am și simțit-o cea mai calda din viața mea, apoi l-am strâns scurt de mână și i-am dat de înțeles din ochi, atât ni se mai vedeau din măștile care ne acopereau fața, ochii, ca n-are de ce sa-și facă griji și ca am sa o aduc acasă sănătoasă pe fetita noastră. Ca doar nu eram vreo mămăliga, eram femeie puternica, și dacă nu descoperise asta in cei 17 ani de când eram împreuna, aveam sa i-o arat atunci. Chiar așa aveam sa fiu, puternica, pentru fetita noastră, pentru băieții de acasă și pentru el. Pe mine m-am lăsat deoparte, trebuia să duc la bun sfârșit o misiune care era dincolo de ființa mea, dincolo de orice, iar asta îmi ocupa toată mintea și tot sufletul.
.
M-au dus la rezerva in scaun cu rotile, deși eram cât se poate de sprintenă, dar așa zicea politica spitalului. M-am schimbat in pijamalele lor pe care mi le aminteam cu floricele, de la nașterea precedenta, dar care acum aveau romburi.
.
In toată nebunia, n-am realizat ca îmi dispăruseră de tot contracțiile. Deci iată-ma internata, cu toată lumea așteptând sa o aduc pe lume pe Fratioara, iar eu aflata in imposibilitatea de a mișca ceva, ca de, nu era după mine, era după ea.
.
M-au conectat la un aparat de monitorizare a mișcărilor fetale. S-a confirmat ceea ce corpul meu îmi spusese deja, nici urma de travaliu. Pana pe la 12 noaptea, zero semne, nici pe monitor, nici la controalele medicului de garda, așa ca m-au deconectat de la aparat și m-au lăsat sa dorm.
.
In tot timpul de când m-am internat, am vorbit cu M pe whatsapp și prin video call. L-am ținut la curent cu situația noastră.
.
Ma luase și o foame, mamă, mamă! Eram cu gândul numai la tortul ăla cu capsuni pe care îl lăsasem in frigider. Și ma felicitam pentru puiul cu cartofi pe care îl mâncasem, totuși, înainte sa plec de acasă. Tot așa cum eram cât se poate de incantata ca sarisem peste ceapa, deci puteam sa suflu liniștita in orice direcție.
Am încercat sa dorm, dar va dati seama ca numai somn nu s-a numit ce am făcut eu acolo.
.
Pe la 5 dimineața, a venit o moașa la mine, m-a conectat din nou la aparatul de monitorizare și a descoperit ca inima bebelușului avea ceva mai putine bătăi pe minut decât ar fi fost normal. La cât de înfometate eram amândouă și la cât de slăbită ma simteam, nu mi se părea ciudat ca n-a ieșit bine monitorizarea. Moasei i se părea, așa ca a început sa ma pregătească pentru ideea de cezariana și a strecurat și vreo 2-3 povesti, cu ocazia asta, despre bebelusi care și-au pierdut viața la naștere. Sigur ca o mama care își purta primul copil in burta ar fi fost îngrozită sa audă așa ceva, eu ma simteam de fier. I-am zis doar ca sunt pregătită sa fac ce e mai bine pentru copilul meu și ca sunt sigura ca lucrurile vor decurge așa cum trebuie.
.
Chiar nu eram îngrijorată. Înfometată da, slăbită da, dar nu îngrijorată. Mi-au pus o perfuzie cu vitamine și imediat bătăile inimioarei bebelusesti și-au revenit. As fi vrut mancare adevarata, visam la tot felul de chestii, dar nu-mi puteau da, așa ca am înghițit in sec și m-am mulțumit cu perfuzia.
.
Pe la 8 a ajuns și medicul meu, m-a consultat și a hotărât sa nu mai așteptam după asta mică. Urma sa provocam nașterea. Ma rog, sa o grăbim. Fix ce-mi doream. Not!
.
N-aveam prea multe alternative, in vremurile astea nu se sta cine știe ce la discuții. Și am încredere in medicul meu, pana la urma am ales sa îmi aduc pe lume toți 3 copiii cu el. Așa ca dacă el luase decizia respectiva, nu era loc de privit in urma și de regretat, doar de mers înainte. Lupta abia de acum începea.
.
Medicamentele administrate pentru a pune in mișcare travaliul au început sa își facă efectul, așa ca m-au mutat in sala de nașteri. Aici fac o paranteza sa spun ca tare m-a mai ajutat faptul ca era o camera micuța, cu un singur pat și stăteai singura, nu nășteau 3 femei una lângă alta. Mai era si o zi minunata de 22 mai, soare plin, un cer senin. Le vedeam pe fereastra generoasa și ușor deschisă, din dreapta patului pe care ma așezaseră.
.
Mi-am luat cu mine o carte și telefonul. Eram încă machiata discret, din ziua precedenta. Fusese una dintre putinele nopți din viața mea in care nu ma demachiasem, dar cum așteptam in orice moment să vină Frățioara mică, am stat in priză.
.
După ce m-am instalat in sala de nașteri, mi-am început misiunea de a-l menține pe M informat și linsitit. Iar faptul ca aveam chestia asta atât de importantă de făcut îmi lua gândul de la orice durere.
.
De la medicamentele care îmi fuseseră administrate pe toate căile posibile, contractiile incepeau sa fie unele destul de puternice, eu insa nu prea le simteam.
Ma întreba moasa dacă mai rezist, ziceam ca da, ceea ce era cât se poate de adevărat. La cata adrenalina aveam in mine și la cât de concentrata eram sa ii scriu in permanenta lui M, chiar nu mai simteam nimic. Mi-au spus ca am o rezistența mare la durere, li se părea ciudat ca nu reactionez. Mie nu mi se mai părea nimic ciudat.
.
Mi-am făcut poze zâmbitoare, sa ii arat lui M al meu ce bine ma simt. M-am și filmat, tot așa, sa vada ca sunt bine, ca nu ma doare, ca nu are de ce sa își facă griji. Acum logic, aveam și eu grija sa ma pozez și filmez între contractii, sa vada omul o frunte descrețita acolo. Mi se părea cel mai important lucru din lumea asta, dincolo de a o naște sănătoasă pe fetita noastră, sa îl știu pe el liniștit.
.
Am recitit de multe ori mesajele pe care le-am schimbat atunci și nu înțeleg, nici măcar eu nu înțeleg de unde aveam atâta putere. Ii spuneam mereu sa stea linsitit.
“Dacă încă pot scrie, sunt bine!” Rândurile astea apar de zeci de ori in conversația noastră. Le scriam iar și iar, ca sa ma conving și pe mine, și pe el, ca mai pot.
.
Visam la o epidurala ca in povesti, dar nu a fost sa fie. Mi-au montat cateterul insa, la fel ca și la prima naștere, anestezia a prins doar pe partea stânga. Pe dreapta simteam perfect totul, ceea ce nu era intocmai plăcut, ca sa nu spun ca faceai pe tine de durere ascutita care parca te tăia in doua ce simțeai. Nu conta, nu conta! Am zis ca voi fi numai energie pozitivă, asta eram.
.
Când nu ii scriam lui M, citeam. Cine naiba citește romane in travaliu? Ei bine, eu. Cine naiba ii răspunde la telefon curierului in travaliu și îl întreabă dacă nu poate arunca coletul peste gard, ca tot nu era nimic de plata? Ei bine, tot eu. Și, in fine, cine decide ce pachet de recoltare de celule stem sa aleagă, pentru ca nu fusese in stare sa ia o decizie pana atunci, și vorbește prin telefon cu reprezentata băncii de celule stem și apoi completează enșpe mii de acte, între contractii? Ei bine, da, tot eu. Povestesc astea nu ca sa arat ca sunt cea mai tare din parcare, chiar nu sunt, ci sa vedeți ca puterea este in noi! Îți găsești energie sa treci peste orice, dacă ești suficient de motivat. Iar motivatie mai puternica decât copilul tău și familia ta nu pot găsi.
.
La 12.55 am reușit sa tastez ultimul mesaj. As fi vrut sa fi fost tot unul pozitiv. In schimb, am scris: “mă doare rău”.
Zece minute mai târziu, se năștea Ava Elena.
Tremuram ca varga, îmi clănțăneau dinții in gura, nu-mi puteam controla mâinile, picioarele, nicio parte din corp. Totusi, eram lucida.
.
Tin minte perfect ca am întrebat așa, in ordinea asta: E fată? E bine? Câte kilograme are și ce lungime?
Mi s-a confirmat ca e fată, ca e sănătoasă și ca e frumoasa ca mine, mi-au zis.
Au început sa-mi curgă lacrimile. Afurisitele, nici pe ele nu le mai puteam controla.
.
-Lăsați asta, le-am spus. Ce lungime și ce greutate? Trebuie sa ii scriu tatalui ei! Trebuie sa știe, înțelegeți? E tatăl ei! Îmi curgeau lacrimile, refuzam sa plâng in hohote, eram mai puternica de atât. Nu plânsesem, nu strigasem tot travaliul. Și acum? Nu eram in stare sa duc la bun sfârșit ceea ce venisem acolo sa fac.
.
O asistenta m-a luat de mâna și a început sa ma mângâie pe cap. Am prins-o tare, aveam nevoie ca de aer de strângerea aia de mână caldă de om.
.
Mi-am văzut și-am apucat să-mi simt un pic bebelușul pe mine, mi-au spus să-l pup, am făcut-o și iar păreau că ma doboară emoțiile. Apoi au luat puiul, pe mine m-au dus in salon.
.
Am adormit un somn aproape de leșin. Eram epuizata, înfometată și, in ciuda medicamentelor pe care le primisem, încă tremuram cumplit. El nu era acolo, pentru prima data M al meu nu fusese acolo când ii născusem copilul. L-am strigat in gând, poate și cu voce tare, cine știe ce-oi fi agonizat, dar sentimentul de singurătate era atât de puternic, încât parca ma durea mai tare decât toate durerile din corp.
.
Mi-au adus copilul. I-am sunat tatăl cu mișcări automate, de parca mi s-ar fi miscat corpul fără sa îl controlez, pentru ca mie îmi secase toată puterea. Am sprijinit telefonul de suport, l-am lăsat pe M sa ne vadă.
.
Nu mi-a mai pasat de nimic, de venele sparte de la mâna dreapta, din pricina celor patru încercări nereușite de a mi se monta branula, de cele două sparte și la mâna stânga, din același motiv, de cateterul din spate, de rănile dintre picioare, de tremurat, de dureri, de uterul umflat și care nu mai tinea niciun bebelus in el, de sângerări. Am dat drumul la plânsul cel mai eliberator, cu el intr-un monitor din stânga mea și cu fetița noastră într-un pătuț din dreapta. Am luat-o la piept in curând, am alăptat-o. Plângeam în continuare. Cred ca plângea și el acolo, la celalalt capăt al firului. Nu l-am privit, doar l-am simțit lângă mine, deși nu era cu adevărat acolo. Și-așa și-a cunoscut fetita și-așa mi-a văzut durerea, pe care n-am mai putut-o ascunde. Puteam fi mămăliga, in sfârșit, nu mai era nevoie sa ma tin tare.
.
Au urmat 3 zile lungi, pe care le-am trăit departe: el cu băieții noștri, eu cu fetita. Apoi a venit sa ne ia de acolo, si-asa a început viața noastră in 5, cea mai frumoasa din câte am crezut ca as putea trai vreodată. După mult cenușiu, a răsărit un soare atât de blând pe cerul nostru.

Articole pe aceeasi tema

6 Comments

  • Victoria Nedea
    02/06/2020 at 11:55 am

    Sunteti atat de frumoase si ati povestit atat de bine tot ce vi s-a intamplat ca mi-ati amintit de momentele prin care am trecut la prima nastere(a doua a fost mult mai usoara). Prima nastere a fost acum mai bine de 40 de ani, dar nu am uitat nimic, totul a ramas viu in mintea mea. Va imbratisez si va doresc tot binele din lume!

  • Andreea
    02/06/2020 at 1:15 pm

    Felicitări Ruxandra pentru minunea cea mica dar și pentru cele 2 mari, ești un om asa frumos care emoționezi prin poveștile tale… Si da, am am plâns
    Va îmbrățișez cu drag Andrea mama lui A😘

  • Sidonia
    03/06/2020 at 11:16 am

    Am plans. Am retrait momentul nasterii baietelului care acum are 4 luni. Ar fi mai usor daca ar participa si taticul… Esti minunata. Suntem minunate! Toate!

  • Carmen
    04/06/2020 at 12:10 am

    Atâtea emoții ❤️ Doamne ❤️ de câte ori citesc povestea cuiva de atâtea ori îmi aduc aminte și de povestea mea cu lacrimi și emoții, cu durere și neputință în momentul nașterii. E o durere care ne aduce cele mai minunate ființe de pe pământ! ❤️

  • Cristina
    04/06/2020 at 10:33 pm

    Eu am adus pe lume 2 pitici la Sanador cu dr Herghelegiu. Cand vb de nașterea ta mi l aminteam pe dr meu in care am avut cea mai mare incredere, mi am amintit de ambele nașteri, la mine prin varianta, cu contractii. Cele mai minunate experiențe din viata mea. Si noi cu numele la fel, pana la ieșirea din spital, Ioana era stabilit dar Zora a fost hotarat la sf. Pupici.

  • angela fanache
    05/06/2020 at 1:50 pm

    Oare cine a citit si n-a plans? Draguta de tine, esti o curajoasa! Te admir mult, mult! Cred ca esti cam de-o seama cu unul din baietii mei care n-au Fratioara! Multa sanatate la toti 5!

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.