Bucurie mare ieri, cand ne-am intors la copii, dupa 3 zile petrecute in doi. Frumos, romatic la Veneția, dar făceam ce făceam, si gandul tot la cei mici ne zbura. De asta a si fost atat de dulce revederea. Cu pupici, cu imbratisari, cu nasul meu cufundat in buclele lor, cum îmi place, ca sa inspir miros drag de copil, pana in adancul plămânilor mei de mamă.
De fericire ca ma vede iarăși acasă, Aris mi-a oferit cate guri am vrut din ciocolata lui cu lapte. Va dati seama, batonul lui de ciocolată, și așa mic cât degetul, o delicioșenie si o raritate.
-Poti sa il iei pe TOT, dacă vrei, mami dragă. Nu ma supăr, să știi, m-a asigurat. Să leșin, nu alta.
Albert nu s-a lasat nici el mai prejos:
-Mama, imi zice, m-am tot gandit cum să te bucur, acum ca ai venit, în sfârșit, acasă.
-Ah, puiule, ce drăguț!
-Si gata, știu ce fac.
-Știi?
-Dap! Iti pun niste muzica veche. Sigur iti va placea.
-O, veche zici? Adică… de cand eram eu mică?
La care Albert, foarte serios:
-Mama, să nu exagerăm! Nici chiar ATÂT de VECHE, cu „atât” și „veche” rostite apasat, de parca eu copilărisem prin Cretacic, așa. Apoi clarifică: E muzică din 2015.
A-ha, ha, ha! Ma rog, până recent, Albert credea ca m-am născut înaintea celui de-al doilea Război Mondial, asa că, despre ce vorbim aici? :))
M-a luat un râs cu lacrimi.
-De ce râzi, nu-ti place muzica? Mă intreabă.
-Ba da, cum sa nu… îl asigur, printre chicoteli.
-Ei, vezi? Ti-am zis ca ma pricep la chestii vechi.
Hai ca-i fain sa fii acasa! Nicăieri nu mă simt la fel de iubită ca aici… sau la fel de bătrână. 🙂