Te rog, nu mai judeca părintele al cărui copil are un tantrum


Sa va spun ce am pățit cu Aris, chiar când am aterizat in Turcia, acolo unde noi patru si buna Lali urma sa petrecem 8 zile de vacanta mult asteptata. In seara dinaintea plecarii, ne-am culcat foarte tarziu. Copiii au stat la povesti cu buna, abia ajunsa de la Bacau. Le era tare dor de ea, pentru ca o vad rar, si nu a fost chip sa ii bagam la somn la somn inainte de miezul noptii. Noi ne-am culcat pe la 2-3, iar la 7 dimineata, in ziua plecarii, toata lumea era in picioare.
.
Ca eram noi, cei mari, morti de oboseala, treaca meargă, de copii imi faceam griji si mai ales de Aris, pe care imi place sa il stiu odihnit, mancat si bine dispus in general, in preajma oricarei plecari. Mai ales una dintr-asta care implica trezit de dimineata, stat prin aeroport 3 ore, zborul in sine, iar stat prin aeroport, transfer la hotel, check-in, ma rog, multe, multe ore pe drumuri si multe necunoscute.
.
Totul decurge surprinzator de bine, ne miscam cu talent de dimineata, iesim din casa in timp util, ajungem printre primii la check-in, primim si niste locuri foarte bune in avion. Apoi stam trei ore prin aeroport, timp in care iarasi totul merge ok. Il vedem, totusi, mai agitat pe Aris.
.
Ne urcam in avion, drumul decurge fara probleme. Copiii aveau un rucsac plin de jucarii, de care Aris a profitat din plin, in vreme ce Albert a dormit. Ca o paranteza, asa, imi place mereu sa iau multe jocuri si jucarii cu noi, cat de multe pot cara, ca sa ofer si altor copii din avion, in caz ca vor. De data asta, Aris i-a imprumutat masina lui galbena altui baietel. S-a si plimbat putin printre pasageri, atunci cand a avut voie, si toata lumea i-a zambit si i-a facut tot felul de complimente, pentru ca e si dulce tare, cu buclele lui aurii si ochisorii albastri.
.
Chiar imi ziceam ca ce bine rezista, desi e super obosit. Habar nu aveam ca e linistea dinainte furtunii, desi, ceva, ceva, parca simteam, pentru ca de dimineata am avut un gol in stomac, dar am zis ca era din pricina emotiilor cu drumul.
.
Ma rog, fix inainte de aterizare, Albert ne anunta ca vrea la baie, asa ca tatal lui ii spune sa se mute pe un loc mai in fata, ca sa fie mai aproape de toaleta. Aris devine foarte agitat in clipa respectiva si ne cere sa plece si el. Ii explicam frumos motivul pentru care fratele lui se mutase si faptul ca era interzis sa ne ridicam de pe locurile noastre. El nimic. Am tot incercat sa ii distragem atentia cu diverse lucruri, stateam cu ochii pe el ca pe butelie si simteam ca e gata sa explodeze. Era un inevitabil pe care il constientizam si care facea sa mi se stranga pielea pe corp.
.
Ma uitam in jur, avionul abia aterizase, oamenii se ridicasera toti de pe scaune si umplusera culoarul, dornici sa iasa primii, Stateau inghesuiti unii in altii, cu bagaje cu tot. Iesirea din avion inca blocata, asa cum avea sa ramana minute bune. Deci full de oameni pe culoar, noi țintuiți pe locuri, zero spatiu de miscare, Aris pe punctul de a face o criza de furie. Mama statea langa mine si privea inocenta, nu realiza furtuna care avea sa se declanșeze in 3…2….1. Urlete!!!!
.
Intai au fost urlete mici, care s-au transformat in urlete mari, care s-au transformat in lovituri, care s-au transformat in amenintari si iar in lovituri, insotite de singurul cuvant urat pe care il cunoaste si despre care stie prea bine ca e urat si de nefolosit: căcat! Cam va dati seama un copil de 4 ani, care are un tantrum intr-un spatiu cat locul lui din avion, cu mine si tatal lui incercand sa il impiedicam sa loveasca, oamenii privind ca la urs. Cu o mana il tineam, cu cealalta il masam circular pe spate si ii spuneam ce-mi venea la gura, desi stiam ca nu aude nimic in momentele alea: șhhhhht, hai gata, hai, linisteste-te!
.
Asta era copilul meu minunat care imi da zilnic lectii de viata, copilul meu bun si vesel care ma ia in brate si imi spune ca sunt viata lui, fratiorul lui Albert iubitor. Metamorfozat intr-o secunda, pentru ca asta se intampla in cazul crizelor. Pe care copiii nu le fac pentru ca sunt rai sau obraznici si in timpul carora argumentele tale rationale nu ajung la ei.
.
Mama era socata, in toata nebunia momentului am apucat, totusi, sa o vad. Voiam sa o linistesc si pe ea, dar nu aveam cum, voiam sa ii spun ca ala e un tantrum, si ca, asa cumplit cum pare, e normal. O fi fost si de la oboseala si de la altele adunate, pe care micutul pur si simplu nu a mai putut sa le gestioneze si le-a eliberat in singurul mod in care a stiut.
.
Nu imi mai amintesc decat o singura criza de nivelul asta in toata viata lui Aris. Culmea, tot in fata bunicii lui (pe care o vede atat de rar si o iubeste atat de mult), pe un vaporas, in timpul unei calatorii pe Dunare. Macar acum il aveam pe M. sa ma ajute si asta chiar facea toata diferenta. I-am explicat si atunci mamei cum sta treaba cu tantrumurile, dar simt ca nu fusese suficient. Realizam ca noi nu le faceam cand eram mici, ca toti stiam ce e frica si rusinea si nu ne-am fi permis vreodata sa urlam sau sa ne dam cu fundul de pamant. Copiii zilelor noastre, insa, sunt un pic altfel si pentru ca ii crestem altfel. Nu fara reguli sau limite, dar fara a le imprima teama sau rusine, cu mai mult respect si mai multa intelegere pentru ceea ce simt si pentru nevoile lor.
.
Ma rog, acum a doua cea mai grava criza de furie din viata lui Aris era in plina desfasurare, in cel mai stramt spatiu si mai nepotrivit moment posibil. Stiu ce gandeau si cum se uitau la noi oamenii din jur, le simteam privirile atintite asupra noastra, le auzeam mormaielile. Dar nu imi pasa de ei, la Aris imi era gandul doar. La Aris si la mama. Voiam sa il inteleaga si ea si sa nu se simta prost, desi evident se simtea, iar astea toate combinate ma faceau si pe mine sa ma simt cumplit. Nu stiu ce m-as fi facut fara sprijinul lui M. de atunci.
.
Pana la urma, dupa cateva minute care mi-au parut ore, s-a deschis usa avionului si pasagerii au inceput sa iasa. Mergeau ca melcul, nu prea le venea sa plece de la spectacol. Timp in care Aris continua sa se manifeste, iar noi sa il tinem in brate si sa il mangaiem usor pe spate.
.
Mai tarziu, in aeroport, mama a auzit niște oameni spunând: “Doamne, îți dai seama cum ar fi dacă nimerim cu ăștia in hotel?”
Apoi Albert a auzit o familie care ne critica pentru ca nu suntem in stare sa ne educam copiii.
-Mama, dacă Aris e needucat, inseamna ca sunt și eu? m-a intrebat trist asa, ii vedeam tristetea si dezamagirea in privire. Daca oamenii ma vor evita de acum?
Albert, ambii sunteți copii buni și educați, nu contează ce ai auzit, oamenii nu au înțeles contextul, cei din jur nu înțeleg mereu lucrurile prin care trecem. Dar se grăbesc sa judece și sa își dea cu părerea, i-am explicat.
.
Deci da, si copilul meu mic are tantrumuri, rare, dar bune. Doua chiar foarte serioase, in astia 4 ani de viata. Si eu sunt tanti aia care vorbeste le televizor despre parinteala si mai scrie si pe blog despre asta, soc si groaza. Da, si copilul meu are tantrumuri! Si ba da, este educat, il crestem cu iubire multa, dar si cu limite clare. Cu toate acestea, se intampla sa aiba crize de furie, s-a intamplat sa loveasca, sa se dea cu fundul de pamant, s-a intamplat o data si sa strige ceva care sa ma faca sa intru in pamant de rusine, pentru ca eu am crescut cu rusinea asta si pentru ca, oricat as vrea sa nu-mi pese de gura lumii, tot mai plec urechea la ea.
.
Asa ca, draga parinte care ma judeci si ma privesti stramb, atunci cand copilul meu are o criza de furie, te-as ruga sa te abtii. Poate copilul tau e perfect si nu a facut in viata lui un tantrum. Poate si tu esti un parinte perfect si ma bucur din suflet pentru tine. Eu nu sunt, sa stii, însă imi dau toata silinta in treaba asta cu parinteala, zilnic il invat de bine si incerc sa il fac om mare.

Il cresc cu dragoste, cu blandete, nu il lovesc si incerc sa nu ridic tonul, dar stiu sa ii pun si limite. Nu inchid ochii si nici nu stau cu mainile in san cand cred ca le depaseste. Deci il educ, sa stii, in fiecare zi. Un copil care are o criza de furie nu este un copil needucat, e doar un copil care isi varsa o suparare, o teama, o durere, prin singura metoda pe care o are la indemana. De ce atata aratat cu degetul, ochi dati peste cap, judecat alti parinti atat de imperfecti, spre deosebire de noi, perfectii pamantului?

Eu daca vad un alt parinte trecand prin asta si cred ca pot ajuta cu ceva, o fac. Daca nu, merg mai departe, nu stau sa ingros randul privitorilor gata sa puna la zid bietul parinte, si asa aflat intr-o situatie dificila, și sa spuna vrute si nevrute despre copil. Pentru ca eu stiu, inteleg, empatizez, am fost in situatia respectiva (desi ma rog sa nu mai fiu).

Atat as vrea sa mai adaug, in momentul in care am iesit din avion, ultimii, desigur, sleiti de puteri, eu si mama cu capul plecat, Aris rosu ca focul in obraji, ne-au oprit domnisoarele insotitoare de bord. Ambele zambitoare si relaxate. Una dintre ele ne-a spus:

-Sa vedeti ce bine doarme acum puiul, pe plaja! Cealalta ne-a urat vacanta minunata!

Atitudinea lor mi-a parut o imbratisare calda, le-am multumit din suflet pentru ea, fusese fix ce aveam nevoie atunci, ca sa merg înainte mai usor si sa trec din nou prin privirile acuzatoare ale celorlalti pasageri, în momentul în care ne-am ridicat bagajele. Dupa care am parasit aeroportul si am avut o vacanta minunata, cu zero tantrumuri si multa iubire de la noi la copii si invers. The end!

Articole pe aceeasi tema

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.