Batman, motanul nostru, e bolnav de vreo saptamana. A fost diagnosticat cu insuficienta renala cronica si de atunci suntem numai la veterinar cu el, cand il lasam internat, cand il aducem acasa. Stres, chin, lacrimi, nu vreti sa stiti.
Batman e in familia noastra de 13 ani, de cand un tampit s-a gandit sa il ia de la maica-sa, proaspat fatat, si sa il arunce la un cos de gunoi de pe marginea drumului. L-am gasit mai mult mort decat viu, fara ochi, plin de viermi si de purici. Si l-am crescut ca pe un pui de om, cu lapte praf la 3 ore, cu leganat, cu ce m-a dus si pe mine capul la vremea respectiva si ce m-au invatat si doctorii.
Batman a ramas copilul meu cu blana, chit ca intre timp au aparut si copiii adevarati in viata noastra, adica aia fara blana. Ma rog, dupa 13 ani cu motanul in casa, poate va inchipuiti ca dai de ceasul mortii cand afli brusc ca are o boala incurabila, in stadiul cel mai avansat, si ca tot ce poti face e sa il mai tii pe linia de plutire, cat o fi.
Asa ca Valentine’s Day-ul asta, care poate in mod normal ar fi fost o ocazie buna sa mai mâncăm niste tort, de exemplu, a inceput cu un nou drum cu motanul la veterinar. Asta dupa ce nu inchisesem un ochi toata noaptea, ca sa stau sa ii monitorizez starea. Si dupa ce imbracasem, hranisem si expediasem la gradinita, respectiv scoala, copiii reali.
Dupa oprirea la veterinar si o noua portie de plans, la vederea blanosului chinuit cu perfuziile, merg la emisiune, ca era joi si aveam de prezentat rubica. Apoi, ma uit rapid pe ce urma sa difuzam editia viitoare si fug sa il iau pe M. de la birou. Trebuia sa mergem la scoala unde ne gandim sa il inscriem pe Albert din clasa a cincea. Dupa o ora si jumatate pe drum si inca o ora la scoala, suntem iar pe drum, spre o alta scoala, asta unde e inscris Albert acum, si unde era pe cale sa inceapa sedinta cu parintii.
Catre sase, zburam de la sedinta, cu Albert cu tot, si il preluam si pe Aris de la gradi, in drum. Parea ca vom merge acasa sa ne bucuram de putina liniste si, daca nu aveau sa ne pice ochii in gura de somn, de niste chestii romantice, pentru ca Ziua Indragostitilor si pentru ca de ce nu? Ne mai uitam o data in masina, ieseam la numaratoare. Ne dadea cu plus si la rezolvat chestii pe ziua respectiva, ne puteam declara multumiti. A, mai era ceva, nu sunasem la spital sa intrebam de motan. Toretic, il lăsam internat in noaptea respectiva, practic…
Sunam, ni se spune ca e stabil, dar ca da semne ca il ustura perfuzia si e suparat. Ne hotaram sa ne bagam picioarele in liniste si in romantism, lasam copiii acasa cu Dona, bona lor, si pornim la ceas de seara, cu masina, spre celalalt capat al orasului, acolo unde era clinica veterinara, sa luam motanul acasa. Si sa cerem sa ii scoata branula, pentru ca, dupa sapte zile de perfuzii, simteam ca mai mult ii chinuim venele subtiri ca firele de ata decat sa ii facem un bine.
Eu si M., doi indragostiti in noapte, ce romantic! Not! Eram doi, era noapte, dar nu se gandea nimeni la iubire.
Il luam pe Batman, in sfarsit, impreuna cu o tona de pastile, care ar fi trebuit sa ii ajunga pana luni, cand era programata urmatoarea vizita la veterinar. In drum spre casa, imi arunc pe geamul masinii ochii plansi de grija motanului si vad o shaormerie mare cat Casa Poporului. Full shaormeria, vreo doua sute de indragostiti se ingramadeau acolo, pentru ca iubirea trece prin stomac si, daca are gust usturoiat de shaorma cu de toate, cu atat mai bine. Am râs amandoi la faza asta.
Ajungem acasa catre noua seara, bagam la baie copiii, apoi Albert se culca, iar M. se intinde langa Aris, sa il adoarma si pe el. Eu raman langa motan, ca in noaptea precedenta, sa stiu daca mananca, daca bea, daca face pipi, chestii esentiale pentru a putea urmari evolutia bolii si pentru a gasi cele mai bune solutii de tratament. Stiu ca nu se mai face bine de tot, dar poate trai ok si asa, daca facem noi ce trebuie si daca avem noroc.
Cat despre mine, M., si toata treaba asta cu iubirea, ne leaga atatea lucruri, incat chiar nu mai conteaza ca am avut un Valentine’s de toata jena, fara cina la lumina lumanarilor, fara petale de trandafiri prin pat, fara sampanie sau tort. Poate doar gandul la tortul lipsa ma crispeaza putin ;)) Una peste alta, ocazii de evadat in doi gasim sigur si nu e musai sa le avem odata cu toata lumea. Sa fie sanatosi toti ai nostri dragi si ne descurcam cu restul.