Aceasta este privelistea de care s-a bucurat Albert (si eu in egala masura) zilnic, in casa bunicilor.
Cum se trezea, ma intreba de pasarea care avea cuibul chiar in dreptul ferestrei. I-am facut poze, am privit-o cu atentie, am vorbit in soapta, de teama sa n-o speriem (desi saracuta era, cu siguranta, mai mult decat obisnuita cu zgomotele orasului) si am spus povesti multe despre ea si puii care urmau sa iasa din oua.
La Bucuresti nu avem copaci inalti in jurul casei, cu ramuri primitoare pentru pasari si cuiburile lor, n-avem atata liniste si nici macar atata timp sa ne bucuram de tot ce ne ofera natura, atat de simplu si frumos. Lucrurile acestea nu se intampla decat atunci cand suntem in vizita la bunici si de aceea casa si intregul oras au un farmec aparte.