Preotul care stie sa apropie copiii de biserica

copiii si biserica, preot cu har

De cate ori ajungem in Sinaia, trecem pe la Schitul Sfanta Ana. Nu ca am fi noi mari credinciosi, dar e o oaza de liniste si de energie buna, intr-o zona tare frumoasa. Mai ales in aglomeratia care a fost in weekend la munte, cred ca era singurul loc in care turistii nu se calcau in piciore.

Schitul e pe drumul spre Cota 1400, faci la un moment dat usor la dreapta si mergi pe o carare pietruita cateva sute de metri. E un drum de vreo 10 minute, numai bun de inspirat aer curat cu miros de brad, de citit indicatoarele cu “atentie, zona frecventata de ursi” si de sperat ca nu ai tocmai tu norocul sa dai nas in nas cu ursul. ūüôā

Pana sa ajungem la schit, copiii si-au tot umplut buzunarele cu pietricele si conuri de brad si gecile de praf, in vreme ce eu i-am vegheat sa nu alunece in rapa, ca e un drum cu peripetii pentru doi pusti atomici. Apoi, cum au vazut bisericuta de la capatul cararii pietruite, au realizat ca e rost de aprins lumanari si tare s-au bucurat, nu pentru simbolistica gestului crestin, de ce sa mint, cat pentru placerea de a se juca cu focul.

In fata schitului, statea un barbat in haine preotesti, nici prea tanar, nici prea batran, cu barba lunga si ochi blanzi, unul dintre calugarii locului, dupa cum aveam sa aflam.

-Buna ziua, spun, desi poate mai potrivit ar fi fost un “Doamne ajuta!”, cum m-a invatat tata sa zic, sau “saru’mana parinte!”, cum ne invata bunica.

Parintele era oricum bucuros de oaspeti si a dat sa raspunda, dar i-au luat-o inainte copiii:

-Aveti lumanari pe aici? intreaba ei nerabdatori.

-Sigur! Avem si placinta cu mere, daca vreti, uitati acolo, in colt. E si sirop de zmeura, daca va place.

Cum sa nu le placa, mama, asa s-au pus pe un topait de bucurie. Platoul cu placinta era asezat pe masa din fata bisericutei, cu farfurii alaturi, lingurite, pahare, suc de zmeura si apa minerala. Dau astia mici sa se infiga in placinta, dar le zice bland parintele:

-Intai ne spalam pe maini! si le arata baia din spatele lui, cu sapun si prosoape curate. N-au comentat nimic, au sarit la spalat si apoi la infulecat placinta. Le taiasem doua portii generoase, in speranta ca avea sa-mi ramana si mie de acolo. Parca mi-era nu stiu cum sa imi pun direct.

-Luati si dumneavoastra, ma indeamna parintele.

-Multumesc, nu este nevoie, zic eu, desi-mi ploua in gura. Numai o inghititura sa iau, totusi, de la copii… si bag timid lingurita in placinta, dar asa buna era, ca am sfarsit mancand o bucata intreaga. Bagau si astia mici de n-aveau aer.

-Avem multa, ne linisteste parintele, ce sa facem cu ea? Vazuse, pesemne, ca-mi luceau ochii de pofta.

-Ati zis sa bucurati copiii, ii raspund. Si pe mamele lor. A zambit iar, multumit ca ne place.

-Dupa ce terminati, avem si concurs de desen cu premii, le zice parintele si ne arata trei copilasi care desenau de zor la o masa de lemn din fata schitului. Ajunsesera cu familiile lor acolo, ca si noi, in drumetiile lor prin zona, si sigur parintele ii primise la fel de calduros.

-Ei au ajuns mai devreme, dar sunt premii pentru toti, sa stati fara grija! N-aveau cum sa stea ai mei fara grija, ca pierdusera startul si ideea premiilor le aprinsese niste beculete. Au primit coli si carioci in toate culorile, iar la final, parintele le-a dat tuturor iconite si le-a laudat desenele. Eu m-am trezit in brate cu un ghiveci urias plin cu flori galbene de toamna, desi nu participasem la concurs, dar parca stia parintele ca fix asta imi doream de nu stiu cand pentru curte si nu avusesem vreme sa cumpar.

Copiii mei au trecut apoi la aprins lumanari. Noi le cumparasem doua normale, parintele le-a mai dat doua mari, dintr-alea pe care le folosea in altar. Au stat mult si bine acolo, la privit luminitele, la scos si indesat in orificiile inguste lumanarile pentru vii si adormiti, la rostit in gand dorinte, ap0i iar au stins, iar au aprins lumanarile, sa aiba si mai multe dorinte si tot asa. M-a apucat rusinea, stiam din copilarie ca fetele bisericesti nu sunt printre cele mai prietenoase, asa am crescut noi si am zis ca acum se incrunta parintele si schimba foaia.

Dar el nu s-a suparat, a ramas langa copii si le-a spus povesti cu talc, in cuvinte simple, in vreme ce Albert si Aris si-au vazut in continuare de ale lor copilaresti. A vorbit si cu noi, nu ca un om al bisericii, mai degraba ca un prieten. Tot facea glume, ne-a aratat niste filmulete din telefon cu ursul care se oprea uneori in poarta schitului, cica il chema Arici si era bland. Apoi ne-a arata si cateii de care avea grija, dar numai Mura, o catelusa de vreo trei luni, a stat sa o mangaiem, usor tematoare de astia mici ai mei, ca nu vedea ea asa des copii pe acolo. Albert a facut si un tur al schitului, a analizat chiliile si felul in care au organizat calugarii locul.

Ne-a intrebat parintele in ce zona stam in Bucuresti, sa ne recomande o biserica unde sa mergem. I-am zis ca nu prea mergem la biserica, in afara de noaptea de Inviere, dar el a ramas la fel de senin. Nu a stat sa ne certe ca de ce traim in pacat, ca de ce nu impartasim copiii sau nu-i ducem duminica macar la biserica si nu ne-a amenintat ca Dumnezeu ne vede sau ne bate.

Am plecat cu floarea galbena si mare in brate si cu astia mici mai veseli decat venisera. Au vazut ca biserica e un loc frumos si cald, iar preotii sunt oameni buni, care iti dau placinta cu mere, sirop de zmeura si carioci ca sa participi la concursuri de desen cu premii, ca mama primeste flori sa se bucure, iar tata rade cu parintele si ca nu conteaza daca vii rar sau des la biserica, pentru ca esti mereu binevenit.

Cred ca nimic nu-i intamplator, cu atat mai putin faptul ca am intalnit un om atat de bland in poarta schitului, care ne-a dat o minunata lectie de viata si de iubire pentru semenii tai. Si care a reusit sa ne apropie pe toti, mari si mici deopotriva, intr-un timp asa scurt, de ideea de biserica si de Dumnezeu.

Articole pe aceeasi tema

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.