Aseara, trageam tare sa termin un proiect pe laptop. La un moment dat, vine Albert langa mine cu manutele la spate si imi spune ca are o surpriza. Imi ridic privirea din monitor. Primul impuls a fost sa ii spun: cinci minute, puiule, sa termin ce fac aici. N-apuc, pentru ca imi intinde imediat un tablou:
-E pentru tine, mami. Vezi? Tu esti! Te-am pictat azi la scoala.
Imi facuse buze rosii, par lung, negru si ma imbracase in galben. Ma umplu de lacrimi instantaneu. Ii pup manutele si ii multumesc din suflet pentru dar.
-Iti place? Zi, iti place?
Eram topita, abia reusesc sa ingan:
–E minunat… Si mai vars vreo doua lacrimi.
-Ti se pare ca seamana cu tine?
-Leit, Albert! Atat de frumos l-ai facut singur, nici nu-mi vine sa cred. Imi inchipuiam deja cum aveam sa il inramez si sa il atarn in dormitor.
-Pai nu l-am facut chiar singur. M-a ajutat si doamna.
-Da? Foarte bine. La care parte?
-Ea a facut capul, ochii, nasul, gura, parul si corpul.
-Si tu ce ai mai facut, atunci, puiule?
-Am colorat fundalul.
Pam, pam.
După ce mi s-au umplut ochii de lacrimi, la inceput, acum tot revin la finalul povestirii și zâmbesc incontinuu.
Gestul este cel care contează, indiferent de executantul portetului.
Asa e, Camelia. Ma bucur ca articolul te-a emotionat si binedispus in acelasi timp 🙂