Ieri a fost ziua lui Albert si a vrut sa cheme cativa colegi la noi acasa. Initial a spus ca invita toata scoala, apoi doar clasa lui si cativa baieti dintr-a treia, in final au venit doi copii. Nu a fost o treaba organizata, sunt copiii unor vecini si colegii lui de scoala si i-am luat la noi dupa ore. Am vorbit cu parintii lor chiar in ziua respectiva, au fost de acord sa ii lase si gata.
Am incarcat copiii in masina, l-am luat si pe Aris de la gradinita si am pornit increzatoare spre casa. Tort aveam, dintr-ala cu imaginea pe care si-a dorit-o Albert si cu umplutura noastra preferata, le-am comandat pizza si le-am mai luat suc de portocale si i-am lasat sa se desfasoare.
Asta e primul an in care ne roaga sa ii chemam copii acasa de ziua lui. Pana acum ne spunea ca el vrea sa stea cu familia, ca noi ii suntem de ajuns, ca daca ii mai si cumparam ce jucarie isi doreste, e perfect. Anul asta nu a mai tinut, trebuia sa fie cu prietenii lui, si nu sambata sau duminica, ci musai vineri, dupa scoala, pentru ca vineri era ziua lui. Am vorbit si de varianta unui loc de joaca, dar nu mi s-a parut o idee prea buna sa investim nu stiu cat intr-o petrecere mare. Mereu am spus ca mai bine folosim banii respectivi ca sa calatorim undeva, de exemplu. Asa ca am ramas la treaba asta organizata ad-hoc, de care va povestesc.
Doi copii au fost, da? Cu Albert trei, cu Aris patru. Obositi dupa ore, dar energizati de pizza si de suc, s-au pus pe alergat, pe sarit, pe dansat, pe jucat cu mingea in casa si pe certat pe play station. O bucurie. Afara urat si ploaie, eram prinsi cu totii intre patru pereti si, chiar daca nu vorbim de cei mai inghesuiti patru pereti, aerul devenise oarecum irespirabil. Si eu rupta, dupa o saptamana de nesomn, plus ca azi aveam de prezentat si evenimentul Parenting Academy. Ma rog, o data pe an e ziua copilului, n-ai ce face.
Dupa doua ore, am zis ca servim tortul si spargem gasca vesela. Copiii nu si nu, ca ei mai stau si ca nu vor tort inca. Intre timp, a venit la noi si mamica unuia dintre baieti, impreuna cu surioara lui de 5 ani, deci inca un omulet teleghidat care s-a alaturat celorlalti patru atomici. Totusi, mamica respectiva a contribuit semnificativ la tinerea lucrurile sub control, astfel incat sa nu mai dam doar eu si M. de ceasul mortii. Si ne-a felicitat pentru calmul de care am dat dovada, ceea ce m-a facut sa realizez cat de diferit pot parea din afara lucrurile pe care le simti pe dinauntru.
Dupa alte runde de dansat si alergat si baut suc de portocale, Albert a hotarat sa isi aduca singur tortul la masa. Fara sa ma anunte si pe mine de treaba asta, of course. Pe baterii cum era si complet neatent, a luat tortul si… numai ce am auzit un tipat si-am vazut tortul pe jos. Buuun, rezolva situatia asta, daca poti!
Asta e o poza cu linistea dinaintea furtunii.
A urmat treaba cu tortul, care arata initial asa, frumos si mare, cum l-am comandat, sa nu stau cu grija ca ramana fara. Cu frisca, ciocolata, vanilie si piersici, o bunatate. Bine ca l-am pozat.
Inainte sa apucam sa gustam din el sau macar sa cantam un „multi ani traisca” acolo si sa aprindem lumanarile pentru dorinte, tortul a ajuns una cu pamantul, gen asa:
Albert a izbucnit intr-un plans nebun si a strigat ca ziua lui e distrusa si ca viata insasi nu mai are sens. Asa ca am luat partea de deasupra, cea care nu facuse cunostinta cu podeaua, si am compus din ea o treaba mai de Doamne ajuta asa, cat sa avem in ce sa infigem lumanarile si sa le dam apoi sa guste copiilor. Eu am ramas cu pofta si mi-am promis ca luni imi comand un tort de 3 kilograme si il mananc singura pe tot.
Totu-i bine cand se termina cu bine, desi am ajuns la concluzia ca zilele de nastere organizate acasa nu sunt cel mai lipsit de stres lucru de pe pamant. :))
In alta ordine de idei, la multi ani Albert, copil mare, frumos si bun! Sa-ti fie viata toata cu soare, ca in ziua in care te-ai nascut.
La multi ani, Albert! Sa fii sănătos, sa crești mare și frumos!!!
Draga Rux, m-am amuzat putin de întâmplarea cu tortul , trebuie sa recunosc, dar bravo tie ptr. cum ai gestionat si salvat situația. Oricum, va fi și asta o amintire și sigur o veti evoca cu zâmbetul pe buze în viitor. In rest, voi sa fiti sănătoși!!!
Multumim tare, Raluca dragă!!! <3 Imbratisari!
Am ras cu lacrimi la articolul asta, atat de mult m-a amuzat ca am scris unul inspirata de tine (am pus linkul la tine sa-i mai binedispuna si pe altii) că stii cum sunt zilele de luni… La fix a venit umorul tau, pe bune…
Deci, sa inteleg ca aschia nu sare departe de trunchi, nu? Tu-cornite, Albert-berbec. La multi ani, să fie sanatos ca frumos e cat cuprinde cu o mama ca tine, care mai si rezolva orice boacana și, vorba ta „Totu-i (tortu-i) bine cand se termina cu bine”, nu? Hugs!
Tortu-i bine cand se termina cu bine :)) ha, ha! Ieri am luat alt tort, ce crezi? Te pup, multumesc, spor la scris in continuare si ma bucur ca ai râs! La o zi dupa, mi-a ars si mie de râs :))
Bine asa cu tortul nr. 2. Stai ca vine si ziua mea, apoi a Taurasului meu cu tort cu tot 🙂
La muuulti ani!!! Sa va bucurati de tort! 🙂
Multumesc mult de tot 🙂
cu drag! 🙂
Da, cunosc sentimentul….Atunci cand dragul meu sot a implinit 30 de ani cu invitatii ajunsi la restaurant…iar eu….pe cand sa ies din casa, sa duc tortul il scap pe jos……Ah 😀
vai, nu cred! Acum facem haz de necaz, dar imi inchipui cum ti-a fost atunci. Cred ca ma puneam pe un plans de zile mari :))