M-a mâncat ieri undeva sa îl duc pe Aris la film, in mall, pentru prima data in cei patru ani ai lui. Albert tot voia sa vada Dumbo și-am zis ca ar fi o alegere buna pentru amândoi: și dublat, și cu poveste drăguța, și 3 D, sa te bage bine de tot in atmosfera.
Noi ducem copiii rar in mall, pentru ca nu ni se pare un loc potrivit pentru ei: spațiu închis, aer care colcăie de bacterii, ocazii la tot pasul de aruncat banii pe porcarii de jucat sau de mâncat. Ieri a fost una dintre ocaziile alea rare, era și vremea oribila, cum tot este de peste o săptămâna, ni s-a parut o idee buna sa mergem cu ei la film. Nu a fost!
Aris a rezistat fix 3 minute in sala, după care a spus ca nu i se pare cine știe ce sa stai țintuit pe un scaun, cu ochii in ecran, si ca el pleacă sa exploreze locul. Nici ochelarii 3 D nu l-au impresionat, cică vede mai bine fără ei. Ma rog, a pornit taica-su dupa copilul pus pe explorat, in vreme ce eu am rămas cu Albert, care chiar voia sa vada filmul. Au urmat aproape doua ore de alergat prin mall, dupa Aris, si de expus copilul, vrand, nevrand, la tot ce are mall-ul mai „bun” de oferit.
Prima lui oprire a fost la locul de joaca, aflat chiar la iesirea din cinematograf. Dupa 5 minute, copilul a cerut suc și bomboane. Cum naiba sa nu vrea, cand e împânzit locul de joaca de sucuri dintr-alea ultimele porcarii, pline de coloranți, zahăr și conservanți, și de dulciuri din aceeași categorie. Cei mai multi copii mănâncă, pentru ca le cumpara parintii, normal ca vrea și al tău, indiferent cu ce obiceiuri vine de acasă. Mere, portocale, banane n-ar sta expuse pe acolo, dulciuri, in schimb, la greu. Sa fie siguri ca nu le ratează astia mici.
După 15 minute la locul de joaca, Aris a zărit copiii mai mari tolăniți pe perne si cu ochii in PlayStation și a vrut si el sa testeze ce jucau. Ne uitam la copiii aia, Doamne, toți supraponderali, toți, cei mai mulți cu ochelari, fixau ecranele, probabil ii uita Dumnezeu acolo ziua intreaga. Ce-or gândi părinții lor, or sti ce fac, pe unde umbla? Poate erau acolo intamplator, poate altfel se joaca mult pe afara si in lumea reala, dar credeti-ma, lucrurile nu pareau sa stea asa. Iar dependenta de ecrane reprezinta o mare problema pentru copiii zilelor noastre. Norocul a fost ca toate locurile erau ocupate, altfel nu scapam de Aris, care ardea de nerabdare sa incerce si el ce faceau ceilalti.
In zona de console cu jocuri sunt amplasate si fast food-urile, sa n-aiba astia mici de facut mai mult de un pas-doi, pana sa ajunga la dulciuri sau prajeli si apoi sa revina cu ochii in ecrane, dupa portia buna de calorii goale. Ne uitam cum isi distrug efectiv mintea si corpul si ochii si ni se parea cea mai trista imagine.
Ne-am gandit ca si noi avem Play Station acasa si M. s-a jurat ca il arunca, asa scarbit a fost de efectele pe care a vazut ca le poate avea asupra copiilor. Nu l-a aruncat, dar l-a ascuns. Albert oricum statea cu masura, insa nu ne vine sa il mai lasam deloc. Jocurile alea sunt gandite sa creeze dependenta, sa le stearga bucuria de a trai viata reala si sa se piarda acolo, in iluzie.
Dupa film, am dus copiii direct acasa. Asteptam vremea frumoasa si, pana atunci, ne multumim cu joaca in ploaie.
In alta ordine de idei, Albert a spus ca Dumbo e cel mai frumos film pe care l-a vazut vreodata, ca l-a emotionat si ca a invatat multe lucururi din el. Deci chiar degeaba nu a fost toata iesirea. Plus ca ne-a deschis ochii la niste lucruri pe care parca, pana acum, nu le-am constientizat la nivelul asta.
Mallu-urile, cu tot ce ofera ele, nu se vor schimba, dar poate daca noi, parintii, am fi mai atenti la ce fac astia mici ai nostri, pe unde isi petrec timpul, la ce mananca, la cum isi traiesc copilaria si adolescenta, poate am schimba ceva. Pentru ei, in primul rand, ca sunt ai nostri si ii iubim mai mult decat orice pe lume. Si apoi la nivel de statistici, care ne plaseaza copiii intre grasii Europei, fix asa, grasi si dependenti de ecrane. Cum sa vrem asta pentru ei?