Eram aseară cu Albert, în baie. Băgat până la gât în cada cu spumă, copilul meu mare îmi povestea ce chestii amuzante mai descoperise pe net. În timpul ăsta, eu aranjam lucrurile printr-un sertar. La un moment dat, cum stateam asezata în fata sertarului respectiv, am întins mâna după o foarfecă, aflată pe raftul de deasupra mea. Voiam sa o pun și pe ea la loc. Am reușit să o apuc, după care, nu știu cum, mi-a alunecat din mână și am scăpat-o direct pe burtă. Burta aia care, de 34 de săptămâni, îmi crește frumos și pufos cel de-al treilea pui. A căzut și cu vârful în jos, mare și ascuțită cum era, de la o distanță de câțiva centimetri.
.
N-am avut timp să mă dezmeticesc, să simt ceva. M-a atins preț de o secundă, probabil nici atât, apoi apoi am văzut-o cum ricoșează pe gresie. M-am uitat la burtă, la foarfeca de pe jos, apoi la Albert, care continua să-și spună poveștile amuzante, cu privirea în altă parte și fără să realizeze ce tocmai se întâmplase.
.
Am încercat să îmi dau seama dacă simt vreo durere, am ajuns la concluzia că nu, așa că nici măcar nu mi-am ridicat tricoul să îmi verific burta. Eram șocată, nu musai de întâmplarea în sine, cat de cum s-ar fi putut termina lucrurile. Răni, spital, sânge, teamă, m-au săgetat niște scenarii cumplite.
Am rămas așezată și am pretins ca fac in continuare curat prin sertar, deși mâinile se mișcau fără mine. Am așteptat să își termine Albert baia și să plece in dormitor.
.
Abia după ce m-am văzut singură, mi-am ridicat tricoul. Aveam un punct roșu, în locul în care foarfeca îmi atinsese burta, un mic punct roșu. Pielea crăpase un pic, oricum e mega întinsă acum, de la sarcină, țâșnise și un firicel de sânge. Ceva superficial. Am dezinfectat locul, am pus și niște cremă.
.
Azi, punctul mic și roșu era tot acolo, fără durere, fără vreo consecință, doar ca un reminder că oricât de grea ni s-ar părea situația în care suntem, e mereu loc de mai rău. Și de mai bine, dar numai dacă îți arunci privirea în jos, poți realiza cât de sus ești, de fapt.
.
M-au măcinat multe gânduri de când cu izolarea asta și am simțit multe regrete față de tot ce am pierdut din pricina pandemiei. Nu așa îmi imaginam ca voi petrece ultimele două luni de sarcină și din viața noastră in patru. Visam frumos, visam altfel. Eu chiar eram fericită și o știam, apoi totul s-a schimbat, brusc și fără anestezie, ca o lovitură în moalele capului.
Am încercat să văd partea plină a paharului și să ii indemn și prietenii de pe blog să facă același lucru. Dar poate că era timpul să mi se amintească cum, în orice moment, într-o fracțiune de secundă, răul poate deveni și mai rău. Trebuie, chiar trebuie sa fim recunoscători pentru tot ce avem, oricât de puțin ni s-ar părea că mai păstrăm, față de cât am pierdut.
.
Simplul fapt ca suntem sănătoși e motiv de sărbătoare. Oricând situația se poate schimba, și nu doar din pricina acestui nenorocit de virus, cât, nu vedeți, a unui amărât de accident pe care îl poți avea între cei patru pereți ai casei tale.
.
Să nu luăm de bun nici măcar un singur lucru frumos din viața noastră! Plângeam zilele trecute că nu am să îi mai pot alege fetiței mele hainele, nu am să pot să le văd cu ochii mei, să le ating, va trebui să mă mulțumesc cu niște poze de pe net. Și e prima mea fetita, după 2 băieți, bucuria de a-i alege hăinuțele cu mâinile mele ar fi fost de nedescris. Plângeam că nu îmi mai pot duce băieții în parc, că nu pot ieși din casă nici măcar până la magazinul din colț, nici măcar până în fața porții. Plângeam pentru că nu mai știu cum și unde voi naște, plângeam de teamă că voi ajunge să îmi aduc bebelușul pe lume în cada din baie și că nimic nu va mai fi, vreodată, așa cum a fost.
.
Plângeam în loc să râd că suntem sănătoși și avem de toate, căldură, iubire, mancare, apă, o casă mare și frumoasă în care să stăm departe de ceilalți, internet, televizor, oameni care ne iubesc în jur, o minune de copil pe drum și alți doi numai buni de strâns la piept și de mirosit în creștetul capului. Plângeam fără să realizez că sunt fericită, chiar și acum, cu toată izolarea, pandemia, nebunia din casa noastră, din cartierul și orașul nostru, din țara noastră, din lume. Și mă gândesc, poate mulți oameni continuă să fie fericiți, dar, asemeni mie, nu o știu…
E foarte profund ce ai scris, Ruxandra si ai dreptate cu tot ce spui, cu fiecare virgula. Sa de Dumnezeu sa fie totul bine si de acum inainte! 🙂
Așa să fie, draga mea! Iți multumesc din nou pentru că ești aici mereu! <3
Te imbratisez cald, sanatate sa avem si le ducem pe toate! 🙂 Ramai pozitiva!
P.S.: Îti multumesc ca ai rezolvat si problema tehnica si acum mi s-au salvat datele si e mult mai usor sa comentez.
<3
Doamne ajuta! Esti o curajoasa. Eu am nascut acum 10 saptamani primul nostru copil. Vreau sa iti zic ca si pe mine m-a apucat cu 2 saptamani inainte sa nasc, efectiv nu ma puteam gandi decat la cat de bine mi-e mie doar cu sotul si cat de mult se vor schimba lucrurile. Dupa ce am nascut am mai tinut-o asa inca vreo 2-3 saptamani, pana ce m-am adaptat la situatie, la nedormit si la rolul de mamica. Ca o fi fost depresie, nu stiu, insa tare ma bucur ca acum sunt bine, ca suntem bine cu totii. Stiu ca nu te ajuta comentariul meu, insa probabil ca doar simteam nevoia sa ma descarc. Sanatate multa iti doresc si sa auzim numai de bine!