Eram cu Ava în parc, ea își făcea de lucru cu niște pietricele, eu o supravegheam. La un moment dat, am văzut un băiețel, cam de seama Avei, alergând spre noi. S-a oprit în dreptul ei și a prins-o într-un soi de îmbrățișare, din care nu părea că vrea să îi mai dea drumul. Am auzit atunci pe cineva spunând:
-Nu îi face nimic! Vrea doar să o pupe.
Până să mă dezmeticesc, băiețelul chiar o pupase de câteva ori, pe obraji, pe nas, pe unde nimerise, în timp ce îi ținea strâns mâinile, astfel încât să nu poată riposta. N-am știut ce altceva să fac decât să o ridic în brațe. Fără să spun nimic, fără să-mi iau ochii de la ea. Am luat-o în brațe și am simțit cum mi se încolăcește la piept.
-E doar prietenos, a spus doamna care însoțea băiețelul, cea care îmi vorbise și mai devreme, probabil bunica lui.
Nu știam cum să reacționez. Era o situație de care nu mă mai lovisem până atunci, nici cu Ava, nici cu frații ei.
-Va rog, i-am spus, într-un târziu, aș prefera… să nu o mai pupe.
Vorbeam sacadat și mă întrebam dacă nu cumva exagerez. Instinctul, însă, îmi spunea că fac ce trebuie.
Am mers apoi să ne jucam în altă parte. După câteva minute, respectivul băiețel a fugit din nou spre Ava, a prins-o ca mai devreme și a încercat iar să o pupe. Am reușit să o iau în brațe înainte să se întâmple asta.
-E doar prieteneos, v-am spus, a insistat bunica.
-Înțeleg, i-am răspuns. Dar, vă rog, să nu îi mai facă asta.
Acum, când mă gândesc la tot, poate ar fi trebuit să fiu mai fermă. Doar că situația în sine nu era ușoară. Treaba mea era să îmi protejez fetița. În același timp, nu voiam să îl rănesc în vreun fel pe băiețel sau să le dau lecții oamenilor despre cum sa își crească copiii.
Mă rog, după aceea, bunica băiețelului a spus că este medic și mi-a dat de înțeles că nu vede vreo problemă în faptul că doi copii plimbă mucii între ei. Doar că problema nu ținea numai de sănătate, de cea fizică, mă refer, și pe aspectul ăsta aș vrea să pun accentul.
-Efectiv nu am ce să îi fac, nu pot să îl țin legat, a adăugat bunica.
-Ați putea să îi explicați, am spus.
-I-am explicat, nu funcționează.
Și-apoi, către copil: Lasă-le în pace pe fetiță și pe doamnă. Vezi? Se supără! Să mergem!
Și-au mers, ei într-o parte, noi în cealaltă. Nu ne-am mai intersectat în ziua respectivă. Dar eu m-am tot frământat pe marginea întâmplării.
Mă gândeam că am exagerat, îmi stăruia chestia asta în minte. Calmul bunicii, vorbele ei: „E doar un copil, e prietenos, atât”. Chiar era doar un copil și, cu siguranță, încerca să fie prietenos. Numai că, probabil, mai fusese “prietenos” în acest mod de multe alte ori până atunci și primise zâmbete și aprecieri din partea adulților din jurul lui. Înțelesese că așa e corect să procedezi atunci când întâlnești alți copii cu care vrei sa te joci. Învățase că așa se face.
Bunica știa din start și prea bine de ce băiețelul venea glonț spre Ava, știa ca avea să o pupe. Mă și avertizase ca o va face. Apoi a privit cu lejeritate totul. Am observat-o după ce am luat-o pe Ava în brațe. Dacă nici eu nu aș fi reacționat, copilul ar fi înțeles, încă o data, că ceea ce făcea era bine, amuzant, acceptat, încurajat. Dar celalalt copil, cel îmbrățișat și pupat cu forța, unde mai era în toată ecuația asta? Ce simțea și ce voia el mai conta vreun pic?
Eu m-am învățat să o întreb pe Ava dacă pot să o pup sau să o îmbrățișez. De când e suficient de mare să înțeleagă și să îmi răspundă, o întreb. Uneori îmi zice că nu, alteori îmi întinde mânuța și mă lasă să o pup o data, de două ori sau de multe ori. Sunt și momente multe când ne jucam și nu mai contează, în bucuria aia ne îmbrățișăm și-o pup și o miros de nu se vede și râde cu gura până la urechi. Dar sunt momentele noastre, între mine și ea, între ea și frații ei, în familie, nu între ea și oameni pe care nu i-a mai văzut vreodată, mari sau mici.
La tine să vina un străin, fie el cel mai simpatic și mai prietenos străin, și sa înceapă să te pupe pe toată fața, în timp ce îți imobilizează mâinile, nu te-ai speria? Eu da, foarte tare.
Nu iau la puricat situația cu scopul de a critica, pentru că toți facem greșeli, ci cu scopul de a învăța ceva din ele. Vrem să creștem copii capabili să spună „NU” și să pună limite sănătoase.
Ca să fiu super liniștită și să pot da si mai departe, către voi, ceva util, am rugat-o pe Gabriela Maalouf, psiholog, să îmi spună punctul ei de vedere. Închei cu opinia și sfaturile specialistului și vă las pe voi să trageți concluziile.
E important să ne ajutam copiii să cunoască cuvântul „consimțământ” , încă de micuți, explică Gabriela.
Pare așa, ceva foarte complicat pentru copiii mici, dar explicat într-o formă prietenoasă, poate fi ușor de înțeles. Practic, e bine să știe că nu avem voie să atingem alte persoane fără să le cerem voie, indiferent de intenția pe care o avem. Tindem să credem că așa vor să își arate prietenia sau că așa socializează și că, poate, toate aceste sfaturi par pompoase, dar, cu siguranță, vor fi utile atunci când vor ști să spună: „Nu! Este corpul meu, este spațiul meu personal, oprește-te, nu imi place!”
Noi, părinții, le putem spune pe un ton blând și prietenos să întrebe celălalt copil dacă vrea să fie îmbrățișat sau pupat. Așa va ști să se protejeze și pe sine în relație cu ceilalți.
Putem modela acasă, întrebându-i: Ooo, văd că esti trist/ă. Te pot îmbrățișa?
Nefiind obișnuiți cu asta, s-ar putea să nu ni se pară natural, dar e bine sa rupem cercul vicios în care ne aflăm și noi, adulții, cei care nu putem să spunem nu sau să punem limite sănătoase.
Am spus că nu mai adaug nimic după opinia specialistului, dar simt să mai spun asta. Știu că noi am crescut altfel și tindem să credem că am ajuns foarte bine. Dacă începem să săpăm mai adânc, însă, vom vedea că multe dintre problemele pe care le avem azi își au rădăcinile în copilărie. Eu am mare încredere în instinctele mele de părinte și în relația specială cu copiii mei. Îi ascult și ascult ce-mi spune și mie sufletul și de cele mai multe ori iau decizii bune. Dacă e o situație nouă, ceva ce n-am mai trăit cu copiii mei și despre care n-am mai citit în vreo carte, aș avea încredere în instinct. Aș uita ce mi s-a zis mie când eram mică, aș lăsa deoparte gura lumii și mi-aș urma sufletul. Iar dacă s-ar dovedi că am greșit, musai, dar musai, aș învăța ceva din asta.
Si eu am pățit la fel cu fetita mea la un loc de joaca. Doar ca îmbrățișarea si pupatul veneau din partea unei alte fetite destul de insistenta, i-am explicat ca fetitei mele nu ii place și sa o lase în pace dacă a refuzat-o, insa aceasta a încercat iar sa o îmbrățișeze. Fetita mea a ripostat si s-a îndepărtat. Pentru ca nu a primit ce își dorește a fugit la părinții ei si le-a spus ca a fost lovita de catre fata mea, i-a luat de mana și a venit sa le arate cine a lovit-o. Aceștia au inconjurat o efectiv pe fetita mea sa ii ceara explicații …2 adulți…unei fetite de 1an jumătate! 🙄 (eu eram puțin mai la distanta cand au ajuns ei la ea) . Erau atat de siguri ca fata lor nu minte …dacă nu le confirma o alta mamica, care fusese martora la situație, mai ca ma urecheau 🤣
Asa de înverșunați erau 🤦♀️
In articol este vorba despre un baietel de seama fetitei tale, care asa a simtit sa-si manifeste afectiunea. Despre ce sonsimtamant vorbim aici? Articolul chiar m—a intristat pentru ca imo aminteste de fetita mea care la varsta Avei lua copilasii de mana. Atat. Un gest de prietenie care ii era intors fie cu un refuz agresiv, fie cu un parinte panicat care isi muta urgent copilul de acolo…suferinta ei era reala si sincera si simteam un cutit invartit in piept…si nu, nu sunt de acord cu atingerile fortate, nu imi plac nici mie pupicii dati de rude si nici mangaierile unor adulti necunoscuti pe crestetul copilului..dar un copil atat de mic si plin de iubire sa fie respins asa este coplesitor pt el dar si pentru parintii lui. Sincer, iti citesc cu drag articolele si rezonez cu tine in multe aspecte dar acest articol, asa cum e scris el, nu-ti face cinste ca mama si ca formator de opinie..chiar m—a intristat amintindu-mi se suferinta propriului meu copil, copil cat se poate de tipic si de iubitor. Noi in casa, incurajam imbratisarile intre noi si afecriunea manifestata atat prin vorbe, cat si prin fapte iar ideea de a intreba propriul copil daca vrea un pupic mi se pare cel putin ciudata…
Incearca sa te gandesti altfel. Un copil vine si il prinde pe al tau, il tine strains, il imobilizeaza si in acelasi timp incearca sa il pupe peste tot. Copilul tau te priveste speriat, nu se poate misca, nu intelege ce i se intampla, nu stie cum sa reactioneze. Tu il vezi speriat, dar stai nemiscata si te gandesti: vai, ce dragut, cata iubire! Permite-mi sa ma indoiesc. Instinctiv reactionezi. Si e o mare diferenta intre a incuraja afectiunea in familie si a invata copilul despre ce inseamna sa spui nu, despre consimtamant si limite.
Eu uit uneori sa-imi intreb copilul daca vrea un pupic. Si ma bucur cand imi spune “Nuuuuu,nu vreau pupic!” Da, se intampla. Da, e normal. Si eu am (multe) momente cand nu vreau sa fiu pupata sau atinsa. Si copilul meu are limite. E un copil care observa mult, are nevoie de timp sa se obisnuiasca cu o noua persoana si nu apreciaza contactul fizic (chiar si atingere sau apropiere) de la o persoana necunoscuta, fie ea si copil de varsta lui. Asa sunt si eu si mi se pare o atitudine sanatoasa, precauta. Imi pare sincer rau daca ceilalti copilasi se simt respinsi dar imi ajut copilul sa isi apere instinctele si spatiul personal de fiecare data cand e nevoie. Daca nu doreste sa imparta jocul ei sau jucariile cu ceilalti, e dreptul ei. Daca nu doreste sa fie atinsa de o persoana necunoscuta, e perfect! Are prieteni la gradinita si ii imbratiseaza sau accepta imbratisarile lor. Dar ii cunoaste, i-a observat indelung si a decis ca ii apreciaza si vrea sa imparta cu ei astfel de monente.
Da, e dificil sa explici unui copilas ca gestul lui de afectiune nu e dorit. Dar trebuie explicat.
Alina, asa iti inveti copiii sa fie abuzati.
Buna! Mulțumesc pentru articol.. este Minunat.. sunt perfect de acord cu tine.. credeam ca eu sunt singura exagerata.. Fiecare copil are dreptul la intimitate și limite. Întotdeauna am căutat sa înțeleg fetița, daca ii place sau nu ceva și sa ii ofer limite asa cunoscând-o mai bine..Mulțumesc pentru curajul de a scrie și pentru astfel de articole!
Daca ne-am gandi ca si violul este tot un act de afectiune neimpartasit, nu ar mai exista nici o dezbatere.
Pentru cei care scuza gestul copilului „pentru ca este mic” am o intrebare: si la ce varsta invata ca nu e in regula sa forteze pe cineva? La 4, la 5, la 16?
Si la ce varsta invata celalalt copil ca este in regula sa refuze si ca refuzul trebuie sa fie respectat? Tot la 4, la 5 sau la 16?
Corect. Toate astea se invata de cand sunt copiii mici. Orice ii inveti va influenta personalitatea copiilor in viitor.
Pana la o varsta e ok sa fii pupat de necunoscuti , apoi nu mai e? Ilogic.