Ne-am mărit familia

Conduceam spre casa, dupa o zi de vineri super plina si grea, cand am văzut o chestie minusculă care mișuna pe șosea. Mașinile claxonau si abia o evitau, era o treabă de secunde până să o faca una cu asfaltul. Abia dupa ce m-am apropiat, mi-am dat seama ca ciudatenia umblatoare era un pui de pisica speriat, care se târa pe burta.

Nu am mai stat sa meditez ca am deja acasa un Batman bătrâior si bolnăvior de boli pisicești cronice, un M. care mi-a interzis total sa îi mai aduc animale parasite, ranite, gasite, animale de orice fel, sau ca a doua zi, la prima ora, urma sa plecam din Bucuresti. Am oprit masina pe avarii, in mijlocul drumului, cat sa blochez ambele sensuri de mers, am iesit in rochia mea scurta si vaporoasa, pe care o sufla vantul in toate directiile, si am insfacat puiul speriat. Apoi l-am ridicat deasupra capului si m-am gandit sa urlu daca il recunoaste careva. Se uitau oamenii ca la urs. Mi-am dat seama ca e o cauza pierduta, asa ca am pus pisica in masina si am accelerat, departe de toate privirile alea curioaso-amuzato-oripilate.

Asta mica statea nemiscata in masina, nici nu tipa, nici nu umbla, probabil era paralizata de frica. Am facut o scurta oprire la veterinarul din coltul strazii unde locuim, ca sa ma asigur ca e sanatoasa, sa aflu ca e fetita si sa ii cumpar strictul necesar.

Dupa cum bănuiam, cand am ajuns acasa, M a luat foc si mi-a dat 5 minute sa gasesc o solutie care implica evaporarea puiului de pisica din casa noastra. Ce sa fac, cum s-o dreg? Până la urma am dus pisica la colegul meu A., care sta la 10 minute de noi si care, impreuna cu gaica-sa, a fost de acord sa gazduiasca blanoasa timp de 3 zile, cat urma sa fim plecati din Bucuresti. In cada lor am spalat-o, in 10.ooo de ape, cu prosopul lor alb imaculat am sters-o, cu feonul lor am uscat-o (nu stiu daca se face asta cu uscatul, dar, pe moment, parea o idee buna). Atatia purici am scos din ea, ca ne-am gandit daca n-ar fi fost mai usor sa o bagam la masina de spalat.

Dupa ce am scapat de hoardele de purici si de tot jegul din blanita, dupa ce i-a trecut teama si a mancat bine si s-a odihnit si s-a jucat, parca a inflorit. Atata frumusete pisiceasca zacea in pufoasa, nu mai puteam de drag.

Cand ne-am intors de la mare, am adus-o acasa, gata invatata de colegul meu sa faca la litiera si sa manance bobite. Mai greu a fost pana am trecut-o pragul, apoi a devenit parte din peisaj. M. a acceptat-o provizoriu, doar ca eu am tot tras de provizoriul asta, pana a cam devenit permanent.

Acum are 3 luni de viata si doua si un pic de cand e la noi. Mi-e draga de nu mai pot, evident, desi e o terorista mica si mușcătoare, care cum iti prinde picioarele, ti le termină cu gherutele, pe principiul ca ea se joaca. Sigur ca un astfel de comportament scade semnificativ sansele ca M. sa o placa, macar cat negru sub unghie, dar lasă că o iubesc eu cat pentru amandoi.

Intr-o zi, cand ne intorceam cu ea de la un control la veterinar, o doamna a vazut-o in cusca ei de transport si ne-a zis ca e tare frumoasa, la care M.:

-Va place? Da? O vreti? Luati-o! Da, da, linistita, haideti, curaj! V-o dam cu cusca cu tot. Sigur ca am intervenit in clipa respectiva si am specificat ca domnul glumeste desi, domnul era cat se poate de serios si gasea ideala o astfel de ocazie de a scapa de pisica. Doar ca nu a fost sa fie. 🙂

V-am spus cum o cheama? Nu v-am spus, pentru ca nu-i, sa zicem, numele tipic de pisici. Ma rog, sper ca nu aveati mari pretentii de la cineva care si-a numit motanul Batman. Ei bine, ea e Pisicoasa. Dap, fix asa, Pisicoasa. Evident, are si un nume oficial, Pisiket, dar nu il folosim niciodata. E Pisicoasa pana in maduva oaselor si mi se pare ca i se potriveste de minune. Sigur, in clipa in care asistentul veterinar i-a completat carnetul de sanatate, a crezut ca nu intelege bine.

-Pisi… cum?

-Pisicoasa. Da, ati inteles bine. Da, puteti scrie asa. Da, stiu… L-am vazut ca-si face o cruce mica si se uita lung la doctor, care doctor i-a facut semn sa scrie cum spune stapana, ca stapana plateste vaccinul si carnetul de sanatate.

Si cam atat. Eu, sincera sa fiu, voiam un catel chihuaua sau o pisica de super rasă, dar hei, am realizat ca cineva trebuie sa ia si animalele astea pe care nu le vrea nimeni si care altfel ar muri. Iar acel cineva sunt eu. La cate animalute am salvat pana acum si cat l-am terorizat pe M cu ele, ma mir ca mai sta langa mine. Ma rog, probabil sta de dragul copiilor. 🙂

Lumea critica faza asta: „Ai salvat o pisica, asa, si? Sunt mii pe strazi.” Or fi si mi-e clar ca nu le pot lua pe toate acasa, dar atat timp cat pisica asta mi-a iesit in cale si cat am putut schimba ceva pentru ea, ma declar multumita. Intotdeauna e mai simplu sa critici, decat sa pui mana si sa faci ceva. Poate daca am cumpara mai putin si am adopta mai mult, alta ar fi situatia animalelor fara stapan. Ca sa nu mai incep discutia cu sterizilarile, cu abandonul, ma rog, o dam in altele.

Revenind la Pisicoasa, uitati-va si voi la poze si intelegeti de ce ma topesc de drag. Si copiii o iubesc, cu toata energia si teroarea ei, cu toate zgarieturile si tumbele pe care le face prin casa. Asteptam rabdatori sa imbatraneasca si sa devina o pisica grasa si lenesa. Hai sa ne traiasca bebelusul blanos si (acum) nepuricos!

Unele dintre poze sunt chiar din preajma perioadei in care am gasit-o, era atat de micuta. Îmi dau seama ca a mai crescut intre timp, dar tot puiut pufos este.