Uneori, mi-as dori sa fiu in locul lui M. De cand am devenit parinti, am simtit ca viata mea s-a schimbat total, in vreme ce a lui a pastrat din firescul pe care il avea inainte de copii. Va spun si de ce. Sper sa nu mi-o luati in nume de rau, ca nu il iubesc mai putin. Doar il invidiez mai mult. 🙂
Totul a inceput cu sarcina: hormonii o luasera razna si faceau ravagii prin corpul meu. De la greata si oboseala, pana la panica maxima si plans in hohote fara motiv, le-am trait pe toate. De doua ori. El era calm. Ii era bine, manca normal, se odihnea. Logic, ce sa faca? Dar eu incepusem sa ma visez in locul lui.
Apoi, ma uitam, n-a pus un kilogram pe el toata sarcina, nu i s-au umflat mainile si picioarele si nu a trebuit sa treaca prin vreo ecografie trasnvaginala sau prin alte controale si analize cel putin la fel de simpatice. Nu i-a luat nimeni sange, nu i-a mangaiat burtica si nu a fost speriat de alte mame ca viata i se va sfarsi odata cu venirea pe lume a puiului de om.
De nastere nu mai spun. Nu l-a durut altceva decat sufletul pentru mine, fiindca vedea cum ma intorc pe toate partile si strig cum nu mi-as fi dorit. Nasterea pe silent nu s-a concretizat. Ah, cum ma mai visam in locul lui cand durerea atingea niste puncte dintr-alea pe care nu le credeam posibile.
Imediat dupa, eram ametita, taiata, cusuta, sangeram si aveam dureri in tot corpul. M-as fi plimbat si eu cu puiul nostru prin camera de spital, dar nu puteam.
M. zbura, pe mine parca ma calcase trenul. Macar eram la fel de fericiti, asta nu neaga nimeni. Speram sa fim si la fel de fresh. Stiu, doar mama poate simti miracolul nasterii (plus tot chinul cu care vine la pachet), dar nu se putea sa vina binecuvantarea asta fara atata durere? Doar intreb… Ca de uitat clar uiti, altfel nu ma incumetam in veci sa il nasc natural si pe al doilea.
Apoi, eu am continuat cu alaptatul, dormitul cu puiul, trezitul din ora in ora, tinutul lui aproape non-stop in brate. Adica am fost mama. Iar el a fost tata: a dormit neintors noapte de noapte. Nu-i ca si cum ar fi putut alapta in locul meu, asa ca de ce sa chinui omul?
Dimineata ne pupa si pleca la munca, seara venea si iar ne pupa. Asta cu primul copil. Cu al doilea, se ocupa mult si de cel mare. Dar totusi pleca de acasa. Zilnic. Cateva luni a fost bine. Dupa care, nu mi-a mai venit sa il las sa plece. Voiam sa ma agat de piciorul lui si sa nu ii mai dau drumul.
Eu stateam ziua intreaga cu puiul nostru si ii vorbeam doar lui. Asta e un soi de vorbit la pereti, ca mogaldeata nou nascuta nu prea are cum sa iti raspunda. 99% din timp purtam pijamale si aveam parul valvoi.
M. isi petrecea zilele la birou: vorbea cu oameni mari si i se raspundea, scria linistit la laptop si isi finaliza proiectele, bea cafeaua fara graba, manca pranzul fara manute mici prin farfurie, se urca in masina si conducea fara sa il bata nimeni la cap, eventual in vreme ce asculta muzica preferata. Imbraca haine elegante. Respira alt aer decat mine, unul cu iz de liniste si libertate. Nici atunci nu l-am iubit mai putin, dar mi-am dorit sa fiu in locul lui cel mai mult.
Cand il sunam si imi spunea ca e in mall, imi venea sa o iau razna. Eu ma luptam sa pun o masina de rufe, in vreme ce abia intinsesem alta, ma gandeam ce gatesc la pranz si cum finalizez postare de pe blog, inainte sa ma prabusesc sub masa de oboseala. Incerca sa imi explice ca e la banca din mall, ca are treaba. Dar eu il vedeam doar pe el si magazinelee din jur, pe el liber sa faca shopping si pe mine terminata sa ingrijesc omuletul si sa finalizez treburile casnice, plus alea de pe laptop.
Si doar cum venea acasa, cum lua puiul mic in primire. Si chiar imi da timp sa fac si lucruri pentru mine. Dimineata el il duce pe cel mare la scoala si tot el il aduce. Poate sa imbrace copiii, sa ii hraneasca ( daca le las mancare in frigider), ba chiar ii spala, in caz de forta majora.
Pune vasele in masina de spalat, mai intinde si mai strange rufele, isi calca singur camasile. Da mancare la caini, repara diverse prin casa. Si stiu ca nici viata lui nu mai e intocmai ca inainte. Nici el nu-si mai aminteste cum e sa stai tolanit pe canapea si sa te uiti ore in sir la televizor sau sa pleci de acasa cand iti tuna si sa te intorci tot asa. Da, am un iubit minunat! Dar si el are o iubita pe cinste! 😉
Ca viata femeilor se schimba mai mult decat a barbatilor dupa ce devin parinti e pur si simplu un adevar. Nu ca am fi noi niste eroine si ei nu, ca pentru copii amandoi suntem supereroi pana la urma.
Eu cred ca tot ce avem nevoie noi, mamele, este sa ne simim apreciate. Cate un „esti o mama minunata, draga mea!” soptit din cand in cand face toata diferenta.
Nu poti purta puiul in pantece 9 luni, nu poti naste in locul ei si nici nu poti alapta. Dar ii poti spune ca o apreciezi cat mai des. Si ii va fi de ajuns. Asta plus ceva treburi prin casa si ajutor cu copilul.