Tot căutând pe net școală unde sa îl inscriu pe Albert din clasa a cincea, nimeresc pe site-ul unei grădinițe, care gradiniță mă lasă puțin mască. O super clădire cu niște sali de clasă imense, spații de joaca wow și, cireașa de pe tort, piscină interioară la demisol.
-Aris, Aaaaaariiiiis!!! chem copilul, maxim încântată. Hai să îți arăt o grădiniță tare!
Știind ce broscuță îndrăgostită de înot e, am zis ca îl dau pe spate cu piscina.
-Uite, sunt aici poze multe, vrei să ți le arăt? îl întreb.
-Mulțumesc, mami, dar nu vreau, îmi răspunde, în timp ce își zboară prin cameră avionul din hârtie.
-Cum nu, puiule, nu vrei să vezi grădinița asta?
Și-mi zice atunci una, de-mi dau lacrimile:
-Nu, mami, eu vreau să o cunosc pe doamna întâi, sa văd dacă e bună și e pietena mea, apoi văd grădinița.
Adică eu, aia mare, eram așa impresionata de o clădire, de niște săli mari și colorate și, mai ales, de o piscina. El, puiul de om, era mai interesat daca e blândă doamna și dacă s-ar înțelege cu ea.
La 4 ani, își da seama mai bine de 1000 de ori decât noi, ăștia mari, ce contează cu adevărat. Omul contează, pentru că omul sfințește locul. O doamnă educatoare minunată, așa cum visează el, ar ști să le transforme copiilor în palat orice spațiu. În vreme ce palatul la care mă holbam pe site-ul grădiniței își pierde valoarea fără cadre didactice care să știe cum să ajungă la copii.
Contează enorm și dotările grădiniței, adevarat, și distanța de casa, și ce le dau celor mici să mănânce, dar, între toate astea, să nu uităm de OAMENII care le îndrumă pașii copiilor noștri. Pentru că, vedeți voi, pentru cei mici, ei înseamnă cel mai mult.