Imi place de mor sa ii pup pe amandoi, si pe Albert si pe Aris, desi cu asta mic e semnificativ mai simplu, in sensul ca si el se lasa adorat. Albert, pe de alta parte, la aproape 10 ani, e tot mai greu de convins sa stea la iubit: ma impinge, fuge, zice sa il las ca e mare sau ca e ocupat cu altele mai importante. Si cum fara sprijinul lui sunt cu mainile legate, inghit in sec si sufar dupa vremea in care nu trebuia sa îi cersesc atat aprobarea de dragalit.
Ma uit asa ce dulce e cand imi povesteste cu pasiune ce a mai aflat de prin documentare sau carti, sunt niste SF-uri pentru mine ce-mi insira, si imi vine sa declansez automat „ofensiva pupicilor”, cum ii zicem noi. Doar ca pupicii de mama sunt neigienici, mi-o serveste pe asta mereu, prin urmare, imi ramane sa il mananc din priviri si atat.
Mi-ar placea sa il miros in crestetul capului si sa ii pup buclele, manutele si ceafa calda. Iar singurul moment in care mai pot face toate astea in voie este cand doarme. Sunt weekenduri in care cere sa dormim impreuna si atunci stiu ca ii pot fura cativa pupici prin somn. Ii pot simti mirosul ala cel mai drag de pui de om al meu si il pot privi cufundat adanc in vise, cat am chef. Nu ma vede, nu ma stie, nu ma intreaba ce am cu el de ma uit asa si nu imi cere sa imi mut privirea, pentru ca il fac sa se simta ciudat. Imi pot aminti de el bebelus si mi-l pot imagina barbat, desi mai mult imi place sa ma intorc in timp, decat sa ma duc in viitorul ala in care va fi plecat de langa mine.
Vine o vreme cand atat iti raman, pupicii furati prin somn si apoi vine o vreme cand nu mai ai parte nici macar de astia, ca puii cresc si zboara. Ideea nu e de regrete sau de nostalgii, e de bucurat din tot sufletul de ce avem cu ei, atat cat dureaza.
