O dorinta ingrozitoare

Eram cu bebe Aris la apogeul nesomnului, o tinea de cateva nopti in treziri la fiecare 15 minute, fix asa, ceea ce insemna zero odihna pentru mine. Il alaptam, se linistea, atipeam amandoi, dupa un sfert de ceas o luam de la capat. Nesomnul asta are darul de a te transforma intr-o fiinta mult mai irascibila si mai putin capabila de a vedea luminita de la capatul tunelului.

Ziua trebuia sa fiu acolo si pentru Aris si pentru fratele lui mai mare, noaptea intreaga doar pentru Aris. Eu nu mai existam in ecuatia asta. Tanjeam dupa somn ca dupa nimic altceva. Si-ar mai fi fost pe lista cateva lucruri mici, pe care, in mod normal, le luam de bune: citit cateva pagini dintr-o carte sau baut o cafea linistita, mancat o masa cap coada fara bebe in brate, vazut un episod dintr-un serial, oricare ar fi fost el, fara zece intreruperi (observati ca nici macar nu ma aruncam la un film intreg). Toate astea erau vise frumoase, desprinse din trecutul meu, si credeam ca nu vor mai deveni vreodata realitate.

Desi treceam prin treaba asta a doua oara si stiam ca lucrurile se imbunatatesc in timp, devenisem convinsa ca viata nu va mai fi niciodata ce a fost si ca mi-o voi petrece mereu intre patru pereti, imbracata in pijamale, nemancata, nedormita si trasa in toate directiile. Iar atunci mi-am dorit un lucru groaznic: am sperat ca aveam sa ma imbolnavesc si sa ma internez intr-o clinica, pret de cateva zile. Alta cale de scapare nu vedeam.

Visam la o camera de spital ca cea pe care o avusesem in maternitate, cu pat reglabil si perne pufoase, cu trei mese pe zi aduse la botul calului, cu asistente amabile, care baga din cand in cand capul la tine in salon sa vada daca ai nevoie de ceva, cu reviste pe noptiera si cu televizor in perete. O camera calda, cu lumina putina si liniste deplina, de care sa ma bucur singura singurica.

Era important sa ma imbolnavesc de ceva usor, care sa treaca repede, dar care, totusi, sa necesite spitalizare. Si sa stau pe pastile de somn la greu. Iar intre reprizele de somn, sa alternez cititul cu uitatul in telefon, uitatul la televizor si uitatul in gol. Nimeni nu ar fi indraznit sa imi reproseze faptul ca nu as mai fi putut sta non stop cu bebelusul meu si nici eu nu as fi avut motive sa ma simt vinovata de asta. Nu stiu ce as fi facut cu alaptarea lui, ciudatenia mea de vis nu mergea asa departe.

Din fericire, am ramas sanatoasa tun si acolo, pe baricade, pentru copiii mei.

Mult timp mi-a fost asa rusine ca mi-au putut trece asemenea ganduri prin cap, incat nu am spus nimanui de ele. M. m-ar fi crezut nebuna, probabil si mama.

Pana intr-o zi, cand i-am marturisit unei prietene, care, spre surprinderea mea, mi-a spus, zambitoare, ca s-a gandit la fix acelasi lucru in perioada de doi ani cat a stat acasa cu bebelusul ei. Nu va spun cat m-a eliberat treaba asta. Tocmai de aceea am si decis sa scriu despre ea, in caz ca mai sunt mame printre voi care au ajuns la capatul puterilor si la asemenea idei, as vrea sa stiti ca nu sunteti singurele.

Si sa mai stiti ca exista speranta, acum, la aproape trei ani de cand ma macinau gandurile cu imbolnavitul meu si cu spitalul, pot sa spun, cu mana pe inima, ca situatia s-a schimbat ca de la cer la pamant. Sunt linistita, dorm si ei noaptea intreaga, dorm si eu, uneori atipim si la pranz, prin weekendurile in care avem noroc, vad filme cap coada, ies la cafea si la petreceri, lucrez zilnic, merg si la sala. Iar in tot timpul asta sunt si mama pentru ei. Trecem prin toate si peste toate, sunt perioade si perioade. Copiii cresc, iar viata ta reincepe sa semene cu cea de dinainte de copii, numai ca e mai faina si mai implinita acum, de cand cu micii zburdalnici.

As vrea sa nu va simtiti vinovate pentru gandurile voastre din momentele in care sunteti la capatul puterilor, nedormite si supte de ultima picatura de lapte si de energie, doar mandre ca reusiti sa mergeti inainte chiar si atunci si ferm convinse ca exista intotdeauna speranta. Pentru ca exista.