Mai aud oameni spunând: „Oho, bani să am, 10 copii aș face!” Sau: „La banii lor, își pot angaja o armată de bone, normal că fac mulți copii.”
De s-ar reduce totul la bani, măcar am sti una și bună, doar ca realitatea, aia cu care dă nas în nas orice părinte care vrea sa fie acolo pentru copilul lui, e alta. Puiul meu mic mi-a dat aseară un reminder în sensul ăsta.
.
De ceva vreme, îi tot explic că va trebui să stau trei zile în spital, atunci când Frățioara din burtică va veni pe lume. A părut mereu ca înțelege și acceptă situația, însă ieri mi s-a cuibărit in brațe și, din senin, a început să plângă în hohote:
-Nu înțeleg de ce trebuie să mergi la spital. De ce nu poți naște bebelușul acasă?
L-am mângâiat ușor pe spate:
-Pentru ca așa e cel mai bine pentru el, dar și pentru mine. Ca să fim în siguranță, trebuie să mergem la spital și să stăm acolo puțin.
-Să stați mult, a strigat. Trei zile înseamnă mult. Și mi-a numărat pe degețelele lui mici și pufoase: 1-2-3. Vezi?
.
Apoi a simțit să mă pedepsească:
-Bine, atunci, mă bucur că pleci, să știi. Chiar mă bucur. Abia aștept să stau trei zile fără îmbrățișările și fără pupicii tăi. M-am săturat până peste cap de ele și de toată iubirea ta.
Era prima dată când îl auzeam folosind expresia asta și tot prima în care îmi spunea că vrea să se lipsească de iubirea mea.
-Dar eu tot am să te iubesc, nu pot altfel, i-am zis blând.
-Ba nu! Și a continuat să plângă în hohote, cuibărit în brațele mele.
.
Doar știe ca îl las pe mâini bune, nu ar fi prima noapte în care lipsesc de lângă el și totuși se consumă din cauza asta. Vrea confirmare ca are un loc asigurat la pieptul și in sufletul mamei, mai ales acum, când va mai fi un pui de om în casă. Nu-l interesează că vine buna Lali tocmai de la Bacău, special ca să stea cu el, sau că Dona, bona lui dragă, va fi și ea acolo, cât timp eu și tatăl lui vom merge la spital. Deși înțelege, acceptă și chiar e încântat că vine Bebe 3 în familie, vrea să știe că voi fi în continuare a lui, ca și până acum. Nu e gelozie ceea ce am văzut în ochii puiului meu mic, e pur și simplu nevoie de mine.
.
De asta spun că nicio armată de bone nu poate înlocui prezența mamei și a tatălui.
Nu-i greu să faci copii, greu este să îi crești. Treci peste cele nouă luni de sarcină, cu toate suișurile și coborâșurile cu care vin la pachet, faci față și nașterii, iar apoi de iubit iți iubești inevitabil copiii. Cu banii te descurci, presupunând că nu te arunci chiar cu capul înainte când te hotărăști să îi aduci pe lume. Dar ce te faci cu timpul? Ziua tot 24 de ore are, iar fiecare copil vrea timp cu tine. Nu timp cu bona, cu educatoarea, cu bunicii sau mătușa, la care poate ai noroc să îi duci, din când în când, ci timp cu părinții, persoanele cele mai dragi și mai importante din lume.
.
Greu e sa fii fizic lângă fiecare dintre ei: cu unul la lecții, cu al doilea la joaca, cu al treilea la scutece. Mai ales când au vârste și nevoi atât de diferite. E mană cereasca orice ajutor primit, fie el plătit sau venit din partea familiei, însă tot părinții rămân baza. Oricâți bani ai avea, oricâte bone ți-ai permite să angajezi, dacă nu vei putea fi acolo, lângă copiii tăi, ei vor suferi. Și vor purta suferința asta pentru tot restul vieții, îi va durea mereu amintirea momentelor nepetrecute cu tine.
.
Atât i-am mai apreciat pe Mila Kunis si Ashton Kutcher, doi actori cunoscuți de la Hollywood, care au declarat recent că se vor opri la doi copii, pentru că atât simt că pot duce. Dacă nici ei nu au bani de plătit bone, menajere, șoferi și guvernante, atunci nu știu cine are. Doar că oamenii ăștia faini au ințeles rapid că părințeala nu e despre făcut copii pe bandă rulantă și plătit pe alții să ți-i crească, părințeala e despre a fi acolo, trup și suflet lângă ei.
.
Mi-e teamă de ce va urma cu trei copii, mi-e teamă de cum voi balansa totul, astfel încât să pot fi și a copiilor, și a tatălui lor, dar și a mea. Știu însă ca mi i-am dorit mult pe fiecare dintre ei, că am știut dintotdeauna, în adâncul sufletului, că nu mă voi opri la doi copii, că brațele și sufletul meu mai pot duce un pui de om și că Frățioara vine în viața noastră la timpul potrivit. Cred că am așteptat atât cât am avut nevoie între copii, astfel încât să pot și să putem face față cu toții unui nou membru al familiei. Așa cum ne-am găsit armonia în doi, apoi în trei și în patru, urmează să o găsim și pe cea în cinci. Cu toate emoțiile, gândurile, grijile, vom fi bine.
.
Când s-a născut Albert, am simțit că viața acolo începe. Cu Aris a fost la fel. Cu Frățioara nu vom face excepție. Sunt toți trei ai noștri, copii doriți, făcuți din dragoste, copii în viața cărora vrem să fim cât mai prezenți, deși primim cu brațele deschise orice ajutor în creșterea lor.
Mi-a placut foarte mult articolul, big like!
multumesc frumos!
“Te citesc” cu drag de fiecare data.