Dupa ce l-a vizitat Mos Craciun la scoala si i-a dat diploma de „Pasionatul de LEGO”, Albert n-a mai avut liniste o vreme. Pai cum adica sa fie el pasionatul de LEGO si colegul T. sa primeasca diploma de „cel mai bun frate mai mare”? Incerc sa-l linistesc:
-Pai nu-ti place tie LEGO de nu mai poti? Nu ai spus mereu ca e bucuria vietii si ca daca s-ar da gratis ai fi cel mai fericit? Dumnezeu stie ca si noi!
-Mda, dar in acelasi timp sunt si cel mai bun frate mai mare! Unde scrie asta pe diploma mea??? Exact, nicaieri!
-Mai, Albert, a zis si Mosul sa va imparta pe categorii. E numai buna diploma de ti-a revenit tie! Nu-i putin lucru sa faci cu atata rabdare si pasiune toti robotii si restul minunatiilor care iti ies din piesele astea mici tare. Lasa ca stim noi prea bine ce fratior minunat esti pentru Aris!
-Da, nu ma incalzeste! Mosul crede altceva si parerea lui conteaza mai mult, ca el e cu cadourile. Ei, lasa ca-i arat eu cine-i cel mai bun frate mai mare!
Intr-o secunda, dispare de langa mine si se duce la tarcul lui Aris. Incepe sa se maimutareasca pe acolo, sa-i care jucarii micului, sa-l ademeneasca cu o banana.
-Ce faci?
-Ma comport ca un frate bun!
-Nu crezi ca exagerezi putin?
-Deloc! Mergi si te relaxeaza, mama mea draga (asta a spus-o apasat), am eu grija de Aris!
Ma fac ca plec, dar raman prin preajma si analizez. Bebelusul se joaca linistit, in vreme ce Albert continua sa se agite pe langa el, incercand sa gaseasca o metoda prin care sa se faca util. I-a povestit de dinozauri, de cavaleri Nexo si a fluturat jucarii cu lumini pe deasupra tarcului.
Din cand in cand, si-a mai aruncat privirea spre senzorul de miscare montat in peretele din living, gandindu-se ca n-ar fi exclus ca Mos Craciun sa-l urmareasca tocmai pe acolo. Ce-o fi gandit: „Vezi asta Mosule, vezi cine-i fratele bun acum?”
Si-a stat cat a stat Aris in grija lui Albert, dar intr-un final s-a plictisit si a inceput sa maraie. Albert se chinuie sa-l amuze, vede ca nu-i iese, se panicheaza si striga cat il tin plamanii, asa cum face mereu cand e depasit de situatie:
-Ma-maaaa!!!! Repedeeee!!! Plange!
Iau bebelusul in brate si il asigur pe Albert ca se smiorcaie atat doar pentru ca este foarte obosit si nu mai are chef nici de jucarii, nici de banane, nici de nimic altceva in afara de lapte si somn. Si ca in mod normal ar rade tare la tot spectacolul amuzant (foarte, foarte amuzant, subliniez eu) pe care i l-a oferit.
-Ba nu, n-ar rade! Nu stiu sa am grija de el, nu sunt cel mai bun frate mai mare. Nici macar un frate bun si atat nu sunt!
Baga capul in pamant, asteapta reactii. Da-i si consoleaza-l, nu merge, mai incearca, in sfarsit vezi ca se insenineaza si spune hotarat:
-Da-mi sa-l adorm eu pe Aris!
-Asta e mai complicat, dar uite, diseara te las sa-i faci baie.
Zis si facut. Seara, i-am bagat pe amandoi in cada. Si ce mi l-a mai luat imediat Albert pe asta mic la sapunit, n-am vazut asa ceva. Da-i bine si pe par, si pe manute, si pe picioruse, si printre cutele de puf. Se uita si Aris mirat, dar statea, ii placea toata atentia si grija cu care era rasfatat.
Nu mai puteam de dragul lor! E imposibil sa nu te topesti toata in fata unei asemenea imagini oferita de copiii tai. La final, Albert l-a clatit frumos cu dusul, de n-am mai avut treaba cu el dupa aceea. Doar sa-l scot din cada si sa-l imbrac de culcare.
Ca toate lucrurile frumoase, grija exagerata a lui Albert pentru bebelus si maxima lui implicare au trecut repede. A realizat ca, de vreme ce Mosul abia a fost, trebuie sa mai treaca un an intreg pana sa vina iar si, chiar daca se spune ca-i atent la copii mereu, parca nici sa te chinui prea mult asa devreme nu merge.
Nici eu n-am insistat. Mereu l-am lasat sa faca ce simte. Adica atunci cand a avut chef sa stea cu bebelusul, a stat si a fost foarte responsabil. Cand nu, m-am descurcam, ca de aia sunt mama lor, sa le pot invarti pe toate.
Intre noi fie vorba, Albert nu are nimic de demonstrat, nici macar in fata lui Mos Craciun. El chiar e un fratior minunat. Si totul a venit natural, ca asa a simtit sa fie fata de Aris: atent, plin de dragoste. L-a primit cu sufletul si bratele deschise si a acceptat din start ca mama nu mai e doar mama lui acum, ci mama lor.
I-a deschis usa camerei lui si i-a oferit din jucariile colorate si restul comorilor stranse acolo, l-a linistit cand a plans sau m-a chemat cand l-a auzit ca se trezeste. A acceptat sa-l pun pe cel mic pe primul plan, pentru ca adesea avea mai multa nevoie de mine. Si rar, foarte rar l-am auzit sa spuna ca nu il vrea pe bebelus in preajma. Sau am vazut ca refuza sa-i dea din jucariile lui. Ori mi-a spus ca e suparat ca stau prea mult cu Aris si prea putin cu el.
Conteaza enorm modul in care le gestionezi relatia din start si eu trebuie sa fi facut o treaba buna, de vreme ce lucrurile au decurs asa lin intre copiii mei.
Totusi, cu cat creste Aris, cu atat observ ca e mai dificil sa gestionez relatia dintre ei, sa echilibrez lucrurile, sa fiu si aici si acolo in acelasi timp, si pentru ei si pentru mine si pentru M. Sunt pusa zilnic in fata unor noi provocari, carora trebuie sa le fac fata, intr-un mod sau altul, ca sa ne fie bine tuturor.
Cea mai mica greseala se vede. Si gresesc din plin si ma simt vinovata de nu mai pot, dar macar incerc sa invat cate ceva din fiecare experienta si ma bucur per total ca am copii asa de buni, care imi usureaza fantastic viata de mama si mi-o bucura cum numai ei stiu.