Când realizezi că timpul nu te iartă

Aveam o prietenă, acum câțiva ani, cu care mă tot întâlneam la sală. Ceva mai mare decât mine tipa. Mereu vorbeam despre copii: ea avea deja doi, mărișori, fată și băiat, eu doar unul, la vremea respectivă, dar îl creșteam în burtă pe al doilea.

Tipa asta nu lucra, întreținea soțul ei familia, ea prefera să se ocupe de copii. Mereu alerga să îi ducă sau să îi aducă de la școală și de la diverse meditații sau activități, îmi povestea ce le mai gătește, cum merg cu toții în vacanțe, de ce probleme se mai lovește cu ei, cum le depășește. Totul gravita în jurul copiilor. Asta era viața pe care și-o dorea și care o făcea fericită, se vedea de la o poștă că e bine cu ce are. După cum vorbea despre copiii ei, după cum zâmbea când îmi povestea de reușitele lor, după mândria cu care mi-i arâta în poze, mari și frumoși.

Pe urmă am născut, m-am concentrat pe Aris, timpul a trecut și nu m-am mai văzut cu tipa asta. Până ieri, când m-am întâlnit cu ea la o cafenea. Eu lucram pe laptop, ea intrase sa își ia un suc de portocale. M-am bucurat să o revăd.

-Ce fac copiii? mă întreabă. Îi spun ca bine, că au crescut.

-Ai tăi? întreb și eu, sigură că îmi va spune obișnuitele ei povești despre școala lor și toată viața de familie.

-Ai mei… ezită. Ai mei…

Ma îngrijorez.

-Sunt bine, da?

-Sunt cu ale lor, Ruxi, au viața lor acum. Băiatul meu are 20 de ani, fata 18.

Doamne! Am vrut să îi zic mulți înainte, dar nu mi-a ieșit. Când, cum? Ieri îi ducea la școală și la meditații, ieri erau încă mici și plecau împreună în tot felul de vacanțe, ieri toată lumea gravita în jurul lor. Tot ieri eram și eu însărcinată cu Aris. Și totuși, de “ieri”, au trecut aproape 5 ani, timp în care copiii ei au devenit adulți, iar ai mei au trecut unul de la bob de mazăre la băiețel, iar celălalt e în pragul adolescenței. Mâine-poimâine, nu le mai ajung nici până la umăr.

-Iar eu, Rux, continuă tipa asta, eu mă uit în oglindă și mă văd tot adolescentă. Nu mă văd cu riduri, nu îmi văd firele albe, nu realizez că anii au trecut.

Ciudat, că fix așa simt și eu.

-Bucură-te de copiii tăi, continuă ea. Bucură-te, Ruxi, cât sunt încă mici, iar tu încă ești lumea lor toată. Trece timpul ăsta și te trezești, într-o zi, singură. Totul se schimbă atunci. E liniște, dar nu vrei să fie, pentru că e o liniște care doare. Soțul meu e mereu plecat cu munca, eu sunt singură. Nu pot nici să dorm, mă crezi? 

O credeam, normal și îmi parea atât de rău de situația în care era…

Am ajuns acasă, ieri, cu gândul că mai fac un copil. Că nu se poate ca asta sa fie tot, ca ăștia doi mici care sunt cu fiecare zi tot mai mari să crească până pleacă de acasă și mă lasă cu ochii în soare. Pe urmă au fost agitați tare aseară și eu frântă de oboseală, așa că iar mi s-a luat de făcut alți copii.

Dar am conștientizat că ar trebui să mă bucur mai mult de cei doi pe care îi am deja și de anii ăștia puțini în care mai sunt mici și dornici să petreacă timp cu noi. Și-am mai realizat cât de bine e să ai o viața dincolo de copii, un job al tău, activități pentru timpul liber, un cerc de prieteni.

Copiii nu sunt ai noștri, nu ne aparțin în niciun fel, le dăm atat cât putem și simțim ca să îi facem oameni mari. Apoi își găsesc propriul drum în viața. Inevitabil, ei pleacă, iar tu rămâi. Ruptura doare oricum, dar e cu atât mai greu de îndurat singurătatea, după o viață întreagă de părințeală, în care ai uitat cum e să trăiesti și pentru tine.