Când realizezi că timpul nu te iartă

timpul nu iarta

Aveam acum cativa ani o prietena, cu care ma tot întâlneam la sala. Ceva mai mare decât mine tipa si mereu vorbeam despre copii. Ea avea deja doi, marisori, fata și băiat, eu doar unul, la vremea respectiva, dar îl creșteam in burta pe al doilea.
.
Tipa asta nu lucra, întreținea barbata-su familia, ea prefera sa se ocupe de copii. Mereu alerga sa ii duca sau aducă de la școala și de la diverse meditații sau activități, îmi povestea ce le mai gătește, cum merg cu totii in călătorii, de ce probleme s-a mai lovit cu ei, cum le-a depășit. Totul gravita in jurul copiilor. Asta era viața pe care și-o dorea și care o făcea fericita, se vedea de la o posta ca e bine cu ce are. După cum vorbea despre copiii ei, după cum zâmbea când îmi povestea de reușitele lor, după mândria cu care mi-i arată in poze, mari și frumoși.
.
Pe urma am născut, m-am concentrat pe Aris, timpul a trecut si nu m-am mai văzut cu tipa asta. Pana ieri, când ma întâlnesc cu ea la o cafenea. Eu scriam la laptop, ea intrase sa își ia un fresh. M-am bucurat sa o revăd.
.
-Ce fac copiii? ma întreabă. Ii spun ca bine, ca au crescut.
-Ai tai? Intreb și eu, sigura ca îmi va spune obișnuitele ei povesti despre școala lor și toată viața de familie.
-Ai mei… ezita. Ai mei…
Ma îngrijorez.
-Sunt bine, da? insist.
-Sunt cu ale lor, Ruxi, au viața lor acum. Băiatul meu are 20 de ani, fata 18.
.
Doamne! Am vrut sa ii zic mulți înainte, dar nu mi-a ieșit. Când, cum, ieri ii ducea la școala și la meditații, ieri erau încă mici și plecau impreuna in tot felul de vacante, ieri toată lumea gravita in jurul lor. Tot ieri eram și eu însărcinată cu Aris. Și totuși, de “ieri”, au trecut aproape 5 ani, timp in care copiii ei au devenit adulti, iar ai mei au trecut unul de la bob de mazăre la băiețel, iar celălalt e in pragul adolescentei. Mâine-poimâine, nu le mai ajung nici pana la umăr.
.
-Iar eu, Rux, continua tipa asta, eu ma uit in oglinda si ma văd tot adolescenta. Nu ma văd cu riduri, nu îmi văd firele albe, nu realizez ca anii au trecut.
Ciudat, ca fix așa simt și eu.
.
-Bucura-te de copiii tai, continua ea, bucura-te, Ruxi, cât sunt încă mici, iar tu încă ești lumea lor toată. Trece timpul asta și te trezești intr-o zi singura. Totul se schimba atunci. E liniște, dar nu vrei sa fie, pentru ca e o liniste care doare. Barbata-miu e mereu plecat cu munca, eu sunt singura. Nu pot nici sa dorm, ma crezi? 
O credeam, normal și îmi parea atât de rău de situația in care era…
.
Am ajuns acasă, ieri, cu gândul ca mai fac un copil. Ca nu se poate ca asta sa fie tot, ca ăștia doi mici care sunt cu fiecare zi tot mai mari sa crească pana pleacă de acasă și ma lasă cu ochii in soare. Pe urma au fost agitați tare aseară și eu frântă de oboseala, așa ca iar mi s-a luat de făcut alți copii.
.
Dar am conștientizat ca ar trebui sa ma bucur mai mult de cei doi pe care ii am deja si de anii ăștia putini in care mai sunt mici și dornici sa petreaca timp cu noi. Si-am mai realizat cât de bine e sa ai o viața dincolo de copii, un job al tău, activități pentru timpul liber, un cerc de prieteni.
.
Copiii nu sunt ai noștri, nu ne aparțin in nici un fel, le dam atat cât putem și simțim ca sa ii facem oameni mari. Apoi își găsesc propriul drum in viața. Inevitabil, ei pleacă, iar tu rămâi. Ruptura doare oricum, dar e cu atat mai greu de indurat singuratatea, dupa o viata intreaga de parinteala, in care ai uitat cum e sa traiesti si pentru tine.

Articole pe aceeasi tema

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.