Când părinții cred ca le-au dat totul copiilor

Când părinții cred ca le-au dat totul copiilor, iubire pura, iubire mama copil

Aveam o prietenă bună în facultate, cu care petreceam mult timp. Eu departe de casa, ea la fel, în anul întâi amândouă, abia aterizate in București, tin minte ca ne era greu. Ne luase intr-o seara un dor nebun de casa si-am zis sa ne sunam parintii. Trecuse euforia aia ca puteam face, in sfarsit, ce ne taie capul, si ne simteam singure, confuze, dezrădăcinate așa.

Eram la ea în apartament. Eu stăteam cu chirie la vremea respectiva, intr-o garsoniera din Vatra Luminoasa, dar petreceam cea mai mare parte a timpului la prietena asta e mea. Un apartament așa frumos ii cumpăraseră părinții ei, micuț, cochet, mobilat la marele fix, mirosea tot a nou și a vanilie.

Suna ea întâi acasă, ii răspunde maica-sa. Dintr-una intr-alta, începe sa ii spună ca ii este dor de casă, de tot ce lăsase în urmă, de orășelul în care crescuse, de mama si tata. Îi dau lacrimile. Avea o voce așa stinsă, incât mi s-au umezit și mie ochii. Ma așteptam ca mama ei sa o liniștească, pana la urma de asta o sunase, căuta alinare. Era un pui care abia părăsise cuibul, om mare, dar totuși copil, cu dor și cu nevoie de părinți. Răspunsul dur de la celălalt capăt al firului m-a cutremurat:

Eu nu înțeleg de ce te plangi atât! Ți-o fi greu… Ți-am luat apartament in buricul târgului, ai idee câți bani am băgat in fundul tău? Vrei sa vii acasă, sa stai cu noi pana la adânci bătrâneți? Alții au trimis copiii in fundul gol la București, noi ți-am dat TOTUL! Ce mai vrei acum?

O vorba bună voia, atât, pentru ca, uneori, asta face mai mult decât toți banii din lume. O îmbrățișare dacă ești față în față, un “te iubesc, va fi bine!” dacă va despart niste kilometri. Încurajările te ajuta sa te ridici și sa mergi mai departe, datul in cap sub pretextul călitului sau motivatului reușesc sa adâncească golul dintre tine și copil, pana devine de netrecut.

Iar un apartament frumos in mijlocul Bucureștiului nu tine locul afecțiunii materne. Copilul ăla plecat de acasă cu fundul gol, dar sufletul plin, posibil sa fie mai fericit, mai sigur pe el și mai capabil sa construiască ceva, știind ca undeva îl așteaptă niște brațe mereu deschise, decât cel care a primit totul, din punct de vedere material, si prea puțin sufletește.

TOTUL nostru, al parintilor, nu e musai TOTUL de care copiii nostri au nevoie. Daca ar fi sa alegem, în loc sa le construim case și sa le cumpărăm mașini, mai bine am construi relația cu ei și am investi in timp petrecut împreuna. Peste ani, cred ca a doua varianta va da roade și se va întoarce înzecit in favoarea noastră și a copiilor noștri.

Sigur, contează si lucrurile materiale, pana la urma nu trăim doar din iubire si din îmbrățișări. Dar sa meditam puțin la accentul asta pus excesiv pe strâns averi pentru copii și liniștea care vine după ce le punem totul pe tava și simțim ca ne-am făcut datoria de părinți. Pentru ca datoria asta de părinți e mai complexă.

Articole pe aceeasi tema

1 Comment

  • RALUCA NABARJOIU
    09/07/2019 at 9:42 am

    Of, cât de frumos și de adevarat ai scris! Din suflet si cu convingere! Sunt total de acord cu tine! M-as bucura daca tot mai multe persoane ar gândi ca tine, am fi cu totii altfel, clar!

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.