Asta vara, pe plaja, la un metru de mine, o femeie corpolenta, la vreo 40 de ani, imbracata in niste slipi inchisi la culoare si atat, manca mici cu mustar si paine. Statea cocosata pe sezlog, cu sanii goi si arsi de soare prelinsi pe burta (as vrea sa pot descrie mai plastic situatia). Folosea hartia in care fusesera impachetati micii pe post de fata de masa. Cand si cand, sorbea zgomotos dintr-o halba de bere pe care o tinea la indemana. In timpul asta, barbata-su (am dedus dupa verigheta) privea fara expresie de pe sezlongul alaturat.
Nu i-am vazut sa schimbe mai mult de doua vorbe cat au stat la plaja. El nu parea sa mai viseze la ceva, ea nu parea sa isi mai doreasca ceva. In afara de mici. Nu aveau copii de ingrijit in momentul respectiv, vase de spalat, covoare de aspirat, erau singuri in vacanta, cu tot timpul din lume sa se bucure unul de celalalt. Si, totusi, nu o faceau.
Mi-am imaginat ca au fost indragostiti candva. Trebuie sa fi existat magie la inceput si intre ei, trebuie sa se fi sorbit din priviri si sa-si fi inchipuit ca vad Parisul impreuna sau eu stiu la ce alt colt de lume or fi visat, trebuie sa se fi dorit mult, sa se fi iubit intens, sa fi ajuns in al noualea cer impreuna, iar si iar. Acum nici nu se mai observau. Oare cum ajunsesera aici?
Mai putin conteaza cate kilograme ai, daca alegi sa faci topless sau nu, daca mananci mici cu mustar pe plaja sau sorbi dintr-un cocktail fin, e vorba de atitudine. De felul in care te privesti si te vrei privita de omul tau, de cum intretineti magia dintre voi. De cat iti mai doresti sa il faci sa viseze la tine si de cat te vrei pe tine si nu pe alta in visele lui.
Eu cred in usi inchise dupa tine cand mergi la baie, prefer mai putin miros de tocanita in par si in haine si mai mult miros de vanilie, de ocean, de scortiosara sau de ce-ti mai place tie si-l incita pe el. E important sa ne iubim suficient cat sa avem mereu grija de noi, iar in felul asta avem grija si de relatia si de familia noastra.
Cred in fericiti pana la adanci batraneti, cu conditia sa luptam amandoi pentru fericirea asta. Cred ca ar trebui sa dam totul, atat timp cat primim totul si sa nu ne multumim cu jumatati de masura. Si mai cred ca un copil (sau doi sau cati hotarati voi sa aduceti pe lume) poate completa in cel mai frumos si magic fel posibil o relatie intre doi oameni care se iubesc, se respecta si nu uita ca au fost doi, inainte sa fi fost trei.
E mare pacat ca azi divortul pare asa de normal ca ne-am obisnuit cu el si nu ne mai mira cand vedem cate un cuplu ca se destrama, iar in privinta feminitatii… e si mai dureros ca vad atatea femei chiar la polul opus de cea descrisa de tine (adica machiate, aranjate, care fac sport si se intretin, bine imbracate) si totusi nefeminine ca feminitatea nu inseamna doar sa arati ca din reviste, stii… Aveam o profesoara prin liceu care era asa de feminina, era cu adevarat un model… Imi plac mult articolele tale, au profunzime 🙂
Mulțumesc frumos!