Eram vineri la cumparaturi in mall si asteptam la o coada interminabila. La un moment dat, undeva in stanga mea, un bebelus incepe sa planga, mai usor initial, apoi tot mai tare si mai tare. In mod normal, cand un copil plange, striga sau se da cu fundul de pamant, evit sa ma uit, stiu ca parintii sunt si asa destul de stresati cat sa nu mai aiba nevoie de ochii mei si ai celorlalti atintiti asupra lor. De data asta, insa, plansul omuletului mi-a transmis altceva, m-a ingrijorat, asa ca am inceput sa cercetez cu privirea in jur.
Vad la cativa pasi de mine, la raionul de haine barbatesti, un domn cu barba si mustata care legana usor un carut gri, in care un pui de om plangea de mama focului. Din ce mi-am dat seama, bebelusul nu avea mai mult de 2-3 luni. Am presupus ca barbatul e tatal. Nu mi s-a parut foarte ingrijorat initial, dimpotriva, continua sa isi caute de imbracat. Probabil spera ca cel mic se va linisti singur. Cand a vazut ca nu si nu, s-a aplecat peste carut si i-a spus de cateva ori shhhh, hai gata!, pe un ton bland. Fara rezultat.
Lumea incepuse sa se holbeze, asa ca barbatul a hotarat sa iasa din magazin. Copilul tot in carut, carutul leganat usor, niciun fel de atingere tata-pui. M-am anesteziat cu gandul ca sigur a asteptat sa iasa din magazin ca sa il poata ridica si strange la piept.
Intre timp, mi-a venit randul la casa, am platit si am plecat catre un alt magazin. Pe aleea centrala din mall, ma intalnesc din nou cu cei doi. Puiul tot in carut, plangea in continuare, tatal il ruga din priviri si din vorbe sa taca. Se vedea ca era depasit de situatie.
Mergeam usor in spatele lor si mi se rupea sufletul. Vedeam clar omuletul pentru prima data, avea obrajorii de foc, ochii albastri si umezi fixati pe tata si manutele intinse ca pentru o imbratisare. Era mic tare si dornic de iubire.
-Ia-l in brate, ia-l in brate! Mi-am spus de cinci ori asta in cap, am spus-o tare si ferm si cu ochii la ei, am spus-o in speranta ca prin nu stiu ce magie, tatal respectiv avea sa auda ce e in gandul meu si sa isi ia puiul in brate.
I-o fi fost foame, i-o fi fost somn, sete, l-o fi durut burtica, o fi tanjit dupa mama lui. Dar s-ar fi multumit si cu tatal atunci, i-ar fi fost sigur, sigur de ajuns sa isi puna capusorul pe pieptul lui, sa ii auda inima cum bate, sa simta si sa dea caldura si iubire.
Mi-era clar ca buna ziua ca luatul in brate l-ar fi linistit instantaneu si de 1000 de ori mai bine decat orice leganat interminabil de carut si orice privit in ochi si soptit de vorbe blande de la un metru distanta.
Doamne si nu ma auzea, asa ii mai strigam in minte sa il ia in brate, dar el nu ma intelegea. Am grabit pasul, am ajuns in dreptul lui si eram hotarata sa ii spun, pe cel mai dulce grai posibil: de ce nu il luati la piept? N-am facut in viata mea asta, nu m-am bagat peste nici un parinte cu indemnuri despre cum sa aiba grija de propriul copil, dar asa ma durea plansul puiului… Sigur chiar si eu, o straina, i-as fi fost de ajuns atunci, pentru ca l-as fi strans la piept cu caldura de mama.
Eram pornita, imi batea inima, imi alergau gandurile si imi repetam in minte propozitia pe care aveam sa i-o spun tatalui cand, in sfarsit, mi-as fi facut curaj sa deschid gura.
Dar brusc el a grabit pasul, a luat-o la stanga printre magazine si i-am pierdut din ochi. Iar mi-am inchipuit ca puiul era bine, ca se linistise intre timp si iar m-am anesteziat cu gandul asta.
Cateva minute mai tarziu, ca sa vedeti cum e viata, i-am revazut pe coridorul central din mall. De data asta, puiul de om nu mai plangea, era la tata in brate si privea linistit in jur, cu cei mai frumosi si mai senini ochisori. La fel de senin devenise si barbatul. Cu ei mai era o doamna mica si blonda, cred ca mama omuletului, cu care se intalnisera intre timp. Posibil sa-l fi indemnat ea pe barbat sa isi stranga puiul la piept, moment in care, posibil ca el sa fi inteles puterea lui „in brate”. Mi-au dat lacrimile.