Weekendul acesta a ajuns mama la mine, in sfarsit, dupa nu stiu cat timp, si-am zis ca pot sa casc ochii prin mall vreo doua ore, fara bebelus de gat. Tot pentru micul pufos trebuia sa cumpar una, alta, dar gandul ca ma voi invarti singura prin magazine si ca poate voi avea vreme sa iau ceva dragut si pentru mine ma lumina. Era a doua oara in 8 luni cand aveam sa plec fara Aris de acasa.
Cum Albert facuse rost de la bunica Lali de ceva bani pentru o jucarie, voia sa vina si el cu mine. Mama mi-a facut semn sa plec singura, sa imi tihneasca iesirea. Albert a tot insistat si, in final, am fost de-acord. Face niste mutrite carora n-ai cum sa le rezisti. Urma sa ma asigur ca va fi cooperant in privinta intentiilor mele de shopping pentru frate-su:
-Albert, stii ca merg sa ii cumpar hainute lui Aris. Are nevoie si…
-Intai luam jucaria mea!
-Bun.
-Si o jucarie pentru Aris!
-Vai, ce dragut ca te gandesti la fratiorul tau. Da, sigur, ii luam si lui ceva. Si apoi hainutele de care iti spuneam.
-Desigur, mama mea draga!
Partea asta cu „mama draga” nu-mi miroase a bine in general. Dar mi-am alungat gandurile negre si-am zis sa fiu pozitiva .
Da, totul parea ca va merge struna: am ghiftuit bebelusul, am asteptat sa adoarma si am iesit din casa in secunda numarul doi, sa nu irosim timp pretios. Evident, nu puteam alege nicio alta zi sa plec de acasa si sa fiu contra timp decat una in care turna cu galeata si tot traficul era dat peste cap. In loc de 15 minute, am facut vreo 40 pana in mall, timp in care mi-am inchipuit constant cum ar fi sa ma pot urca pe celelalte masini sau sa zbor pana la destinatie.
Albert n-a pierdut nicio secunda sa se planga de aglomeratie si sa se arate ingrijorat ca poate se inchide mallul pana ajungem noi sau poate nu mai au jucaria visurilor lui. Ajungem, in sfarsit! Ne mai invartim un sfert de ora sa gasim un loc de parcare, vedem cum toate locurile destinate persoanelor cu handicap sunt ocupate de oameni fara handicap, incerc sa nu ma mai consum pe treaba asta, apoi gasim si noi un loc liber. Intram in mall, realizez ca n-a mai fost asa aglomerat niciodata, inghit in sec, imi fac curaj. Iau copilul de mana si pornesc prin multime. Razbatem pana la magazinul de jucarii, Albert gaseste rapid ce-si dorea, insfaca ceva si pentru Aris. Protestez ca bebelusul mai are una asemanatoare, insista, cedez.
-Gata, acum ca ti-am luat ce voiai, esti multumit?
-Foarte.
-Mergem sa-i cautam hainute lui Aris?
-Mergem!
Dupa doi pasi:
-Mi-e foame!
-Abia ai mancat.
Chiar mancase bine, i-a facut mama paste cu oua si l-a hranit in gura, ca pe bebelusi, cu cinci minute inainte sa plecam.
-Mor de foame!
-Inca putin, intram doar aici si gata.
In primul magazin pentru copii, dupa doua minute in care mainile si ochii mi-au umblat rapid peste tot:
-Gata, mergem?
-Nu i-am gasit marimea potrivita!
-I-ai gasit-o?
-Imediat…
-Gata?
Aleg ceva la nimereala, nu mai rezist presiunii. La casa, o coada imensa. Albert tot mai nemultumit. Renunt la ce alesesem si-mi iau copilul de mana sa intram in magazinul urmator, in speranta ca aici va fi mai liber. E mai aglomerat. N-am ce face, iau un brat de haine pentru Aris si ma asez la coada. Numai eu stiu cum am ales hainele respective:
-Deci mama, te misti ca melcul! Esti gata? Plecam? Mi-e foame! Ma dor picioarele! Mor! Lesin si mor!
Aveam un deja vu.
-Albert, nu-i corect! Am pornit sa facem ceva. Ti-am explicat ca merg in primul rand sa ii cumpar hainute lui Aris. Daca ai sta putin linistit, am termina imediat!
-Eu cand am fost de-acord, n-am stiut cu ce sunt de-acord. Adica asa ceva nu accept. E prea mult, prea plictisitor si ma dor picioarele. Si mi-e foame de mor.
Iar lesina, iar moare…
-Asta vrei? ma intreaba, asigurandu-se ca il aud toti oamenii dimprejur.
De ce l-oi fi luat cu mine, ca doar stiam ca e ora lui de somn si ca sunt sanse mari sa se comporte asa cand e obosit, indiferent ce mi-ar promite. Prea tarziu acum. Imi spun ca nu mai fac asta niciodata! Never ever! Desi stiu ca data viitoare am sa cedez din nou… Off…
Cu muuuuuult calm, il conving sa stam la rand. Ii explic pentru a mia oara de ce nu putem trece in fata. Apuc sa platesc lucrurile bebelusului. Apoi o sun pe mama sa ma asigur ca totul e bine acasa: il aud pe Aris prin telefon, e treaz! Cumva, aveam impresia ca va dormi non-stop cat sunt plecata.
Simt ca lesin (si la mine era pe bune), imi revin imediat, ma grabesc spre iesire. Mama ma linisteste, imi spune ca se descurca. O cred si nu prea. Albert tot moare de foame, asa ca merg sa-i comand o pizza inainte de a pleca .
-15 minute dureaza!
Parca mi-ar fi zis 15 ore. Accept, n-am ce face. Numai bine am timp sa merg pana la farmacie si sa ii iau cateva borcanele de mancare bio lui Aris. De cand e bolnavior, numai mancare din asta accepta si nu mai mult de 2-3 lingurite. In drum spre farmacie, imi pica ochii pe o pereche de pantaloni din vitrina unui magazin.
-Nici sa nu te gandesti! Mi-o taie Albert imediat.
Gata, nu ma mai gandesc, cumpar borcanelele, luam pizza si mergem acasa, nu-mi mai trebuie nimic. Doar lui ii mai trebuie un suc… cu acid… de care n-are voie… si pe care totusi il primeste, ca suc fara acid nu mai aveau.
Si da, acest copil e acelasi cu cel care acum cateva nopti s-a trezit la doua, fara comentarii, sa mearga cu bebelusul la spital. Si l-a sustinut cum a putut si s-a dovedit a fi cel mai bun fratior mai mare. Sau acelasi copil cu cel care s-a oferit sa-mi cumpere din banii castigati de el un tricou la care a vazut ca ma tot uit.
Dar uite ca si Albert al meu tot copil ramane si cand n-are chef de ceva, n-are. Pana la urma tot vina mea e, ca nu trebuia sa-l car dupa mine, indiferent ce mi-ar fi zis. Putea sa ramana foarte bine acasa, cu bunica lui si sa se odihneasca, iar eu sa merg linistita si sa-mi amintesc cum e viata fara copii. Si-apoi sa-mi fie dor tare de ei si sa dau fuga acasa sa-i pup si sa-i imbratisez.
Dupa aceasta experienta, am schimbat strategia. A doua zi, i-am adormit pe amandoi, i-am lasat in grija lui M. (ajutat de tata, care se pricepe la copii tot atat cat ma pricep si eu la…hmmm…fizica cuantica) si am dat fuga cu mama la film. Apoi ne-am cumparat haine, rujuri si fond de ten si-am lipsit vreo 5 ore cu totul.
A fost tare frumos! Da, am stat numai cu ochii pe telefon, gata oricand sa o iau la goana spre casa. Si da, m-am super mirat ca puiul mic a rezistat atat timp fara mine. Si ca baietii s-au descurcat sa-i dea masa de pranz, sa-l schimbe, sa se joace cu el. Abia incepuse sa planga atunci cand am intrat pe usa. Dupa atatea ore, isi dorea sa-l tin in brate si sa suga, atat. Si nimic din ce-ar fi facut M. sau tata nu l-ar mai fi putut linisti din punctul asta.
Partea cea mai frumoasa e ca m-am convins ca pot pleca de acasa perioade mai mari, atat timp cat imi aleg cu grija intervalul. Si bebe va sta bine mersi cu tatal lui. Sa vedeti cat profit de acum de treaba asa! La 8 luni exista si viata fara mami. 🙂