Anul trecut, pe vremea aceasta, ma trezeam cu burtica imensa la locul ei. Puiul de om tot amana sa vina pe lume. Prefera caldura si siguranta corpului meu, iar eu l-as fi tinut acolo cu drag, doar ca locul devenise neincapator si timpul era sa ne cunoastem.
Mi-am spus ca n-o sa se intample in ziua respectiva, eram sigura de asta, atat de sigura incat am facut o rezervare la film. Urma sa merg cu mama. Ea stia mai bine ca mine ca nu vom pune piciorul in niciun cinematograf, pentru ca era zi de mers la maternitate si de adus pe lume omuletul. Asa a si fost, spre seara se nastea Aris, in sfarsit, si-l simteam la piept in toata caldura, pufosenia si perfectiunea lui.
A trecut 1 an de atunci si, ca orice mama, ma intreb unde zboara timpul. Si ma apuca nostalgia, si regretele, si mustrarile de constiinta, ca daca n-am profitat cum trebuie de aceste prime luni ale lui, care sunt asa frumoase si se duc asa de repede.
Oare daca are 1 an se considera ca nu mai e bebelus? Eu cu asta nu ma pot impaca. Da, e marisor, are 4 dintisori si-un varf din al cincilea. Mananca si fructe si legume si oua si carne. Ma striga „ma-ma”, zilele trecute a facut primii 2 pasi, se piaptana singur, incearca sa dea telefoane cu telecomanda si spune „alo”. Imi raspunde cu „da” la toate intrebarile, stie cand glumesc si rade cu pofta, stie si cand ii spun „nu” si se opreste din mancat pamantul de la flori sau de tras pisica de coada.
In acelasi timp, poarta inca scutece si bodyuri intregi , suge laptele de mama cu aceeasi placere ca in prima zi, doarme cu mine si pe mine, ii place sa-l tin in brate, sa-l alint, inca sunt intregul lui univers. Si-atunci e clar, Aris al meu e tot bebelus, iar eu ma tin cu dintii de asta.
Pana azi noapte la 12, am spus ca are 11 luni. Si cand vad poze cu Albert de cand avea putin peste 1 an, cat de mare era si cate putea face, parca nu-mi vine a crede ca si asta mic ii va calca pe urme, in curand. Nu m-au ascultat deloc, copiii astia ai mei, cand le-am spus sa creasca frumos, dar nu asa de repede. Numai ce m-am trezit ca unul e in clasa intai si celalalt va merge in curand la gradinita, si-o sa invete poezii si dansuri si-o sa mergem la serbarile lui, pe unde o sa ma umplu de emotii si de lacrimi.
La multi ani, zana buna dintr-o poveste! Asa ii spun eu lui Aris, „zana”. Ar fi mai potrivit sa-l strig „spiridus”, dar nu-mi vine, copilul meu mic e bebelus si zana. Si mai e, asemeni lui Albert, o binecuvantare cum alta mai mare nu exista.
Vreau sa va iau acum intr-o scurta calatorie in timp, prin ultimul an si ceva din viata noastra. Cam asa creste un copilas, asa se schimba de la o luna la alta, asa de frumos se face cu fiecare zi. Primul anisor minunat din viata lui Aris a trecut. Vor urma multi, multi altii ca in povesti!