In mod normal, Albert se trezeste in jur de 7 si il duce tatal lui la scoala, in vreme ce pe Aris il lasam sa doarma mai mult, urmand sa il duc eu la gradinita.
Intr-o dimineata, acum recent, deschid ochii in jur de 8.30. Reusisem sa atipesc abia catre dimineata si veneam oricum la pachet cu mult nesomn, asa ca nu am auzit vreo desfasurare de forte prin casa. Nici o apa trasa la baie, nici un spalat pe dinti, nici un imbracat, nici o usa trantita, nimic, liniste si pace pana sa deschid ochii.
Bucuroasa de somnul pe care tocmai il pupasem, scurt dar bun, zic sa il mai las si pe Aris sa doarma inca vreo zece minute, apoi il trezesc, ii dau micul dejun si zburam la gradi.
Aceeasi liniste in casa, tot nu-mi venea sa cred. Ies din dormitor si vad ca usa la camera lui Aris era larg deschisa. Caut pe sub plapuma, pe sub pat, prin obisnuitele lui coltisoare de ascuns, nimic. Ma mut in camera la Albert, am zis ca s-o fi trezit fara sa il aud eu si ca mestereste ceva din piese Lego. Mai facuse asa. Dar nope, nici in camera lui Albert nu era si pe nicaieri prin casa.
Deja ma luase spaima si incepusem cu scenariile. Ii vazusem si saculetul de gradi la usa, sticla cu apa tot acolo, hainele de schimb pregatite de mine din seara precedenta la fel. Deci la gradi nu mersese, in casa nu era. Imi batea inima sa-mi sara din piept, il strigam ca nebuna, in speranta ca era totusi ascuns pe undeva si se strica de ras.
Cireasa de pe tort, in tot timpul asta, taica-su era de negasit la telefon. Un apel, doua, zece ramase fara raspuns. Am zis ca mor. Am iesit si in curte, ma uitam la Negruta, sa imi spuna catelul unde mi-era copilul. Zero raspunsuri, maxim stres.
Dupa ce am murit de cateva ori si m-am resuscitat la loc, imi raspunde M. la telefon:
-Unde e Aris??? Atat reusesc sa strig concomitent cu plansul.
La care el, calm:
-La gradi, unde sa fie?
Continui sa strig:
-Cum, cum la gradi? Cand?
-I-am dus pe amandoi de dimineata, s-au trezit in acealsi timp si i-am dus eu. Credeam ca ai auzit. Auzisem pe naiba, parca-mi bagase cineva dopuri in urechi.
-Deci copilul e bine?
-E bine, ce ai? E bine!
-Dar n-ai raspuns la telefon, de ce n-ai raspuns, cum sa nu raspunzi? Imi zice ca isi uitase telefonul pe silentios si ca nu fusese vreo teorie a conspiratiei la mijloc.
Imi mai vine sufletul la loc, deja incep sa rationez:
-Pai si sticla de apa, hainutele de schimb, saculetul… De ce erau la usa?
-Le-am uitat, mare chestie! Lasa ca se descurca ei acolo, n-o muri de sete copilul, nu l-or tine dezbracat.
M-a pufnit rasul, cum privesc barbatii simplist lucrurile, cum nu se streseaza din nimicuri si cum vor trai ei 1000 de ani. Ha, ha!
Apoi mi s-a conturat in minte tabloul complet al gestului super mega frumos pe care il facuse M. in dimineata respectiva, cum mobilizase ambii copii, in cea mai mare liniste, si-apoi ii dusese la scoala si la gradi, sa mai prind cateva momente de odihna si sa ma pregatesc linistita pentru ziua plina care urma. V-ati topit? Iar eu, ca fraiera, nu m-am bucurat de asta, ocupata fiind sa o iau razna. Astept cu sufletul la gura sa se mai intample o data minunea si promit solemn ca nu mai ratez momentul! 🙂