Azi noapte, trecut de ora 12, stau cu Aris in pat. Eu, rupta de oboseala după o zi de munca, Aris, încă fresh după un somn de prânz mult prea lung. Ma ia la întrebări, in timp ce își plimbă privirea prin camera:
.
-Mami, cum era aici, in casa, când erai tu mică?
-Dar eu nu locuiam aici, puiule. Eu stăteam la Bacău, cu mama mea.
-Doamne, mami, de ce fără noi??? Nu găseam eu un biberon prin casa, sa te hranesc? Ma ajutau si prietenii mei sa am grija de tine.
-Care prieteni?
-Pai ăștia doi care dorm acum, tati și Albert.
-Aha…
.
Continua, tot nedumerit:
-Mai mami, dar la Bacău cine te-a dus pe tine sa locuiești, când erai bebelus? Tati te-a dus? Ca ma supăr pe el daca e așa, să știi.
Am murit :))
Mi-a sărit și somn și tot. Puiul mic chiar nu realiza ca in bebelusia mea, nici el, nici fratele lui nu existau, decat poate sub forma de praf de stele, in vreme ce tatăl lor isi traia adolescenta.
.
Mi-a venit sa il iau atunci pe Aris la o runda serioasa de pupăcit.
-Ma pupi ca am gust de “mentolatie”? ma intreaba.
-Te pup pentru ca te iubesc!
-Și sunt viața ta?
-Ești!
-Și Albert?
-Și Albert.
.
Ai zice ca după toate fazele astea a adormit bustean, dar adevarul este ca am adormit eu înainte.
Offf, ce dulce!
<3
Eu ador discutiilea acestea. Și eu am cu fiul meu tot felul de conversații, in care el este foarte serios.
Va pup
Și noi te pupam! 🤗