Mi-a plăcut dintotdeauna sa stau acasă, pentru noi acasă inseamna bucurie, familie, odihna, mancare bună gătita împreuna. Avem o casa suficient de mare pentru 4 oameni, un pește și-o pisica, avem și-un colt de curte unde copiii joacă fotbal, exista chiar și-un pom in care se pot cățăra și care sper ca va sfârși întreg, după toată perioada asta de suprasolicitare. Ne-am petrecut atâtea weekenduri aici și vacante întregi, de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Fără prieteni sau alți membri ai familiei, doar noi patru. Acasă, în mod normal, e locul cel mai drag sufletului meu.
.
Si tot așa, în mod normal, abia aștept să petrec timp cu copiii, adică îmi place atât de mult de cei doi pe care îi am deja, încât în mai puțin de două luni, mai fac unul, doar știți. Însă acum nu trăim vremuri normale, acum totul e altfel, iar fiecare nouă zi între patru pereți devine o probă de foc. De câte ori simt ca îmi este greu, însă, încerc să îmi amintesc de cei aflați in izolare, departe de oamenii dragi și care ar da orice sa își strângă copiii in brațe. Chiar citeam aseară povestea unei mame și-am zis că poate fi o lecție extraordinara de viața, pentru noi toți: femeia a fost testata pozitiv cu coronavirus și obligată sa își petreacă 14 zile departe de puiul ei, bolnav de cancer in stadiu terminal. Copilul se prea poate să își trăiască ultimele clipe, iar mama nu poate fi acolo, lângă el, să îl aline, să își ia rămas bun… abia asta este cumplit.
.
Nu doare faptul ca avem prea mult timp sa ne strângem copiii la piept, sa ne jucam cu ei, sa mancam cu ei, sa le facem baie, sa ii mirosim in creștetul capului. Groaznic e când avem prea puțin timp cu copiii noștri sau când nu mai avem deloc.
.
Cu totii știm lucrurile astea și sunt sigură ca orice părinte le simte. Doar ca ne trec atâtea prin minte acum și încercam sa facem tot ce făceam înainte, numai ca între patru pereți și cu copiii pe lângă noi, iar asta e greu spre imposibil. Plus ca nu toată lumea se bucură de case cu etaj, nu toată lumea are curte și posibilitatea de a ieși la aer, mai mult decât sa scoată capul pe balcon. Înțeleg perfect lucrurile astea, statul acasă e mai ușor și vine mai firesc pentru unii decât pentru alții.
.
Dincolo de orice, pe mine mă termină toata incertitudinea, nesiguranța finaciara și de toate felurile, pusul planurile pe hold pe perioada nedeterminata, nașterea care se apropie intr-un context pe care îl vedeam altfel. Astea sunt provocările. De lucrat de acasă nu sunt straina, de stat cu copiii nici atât. Sunt ai mei și-mi place de ei, repet, plus ca sunt deja marisori, independenți, mega pozitivi de fel, înțeleg și accepta situația. De multe ori ei ma incurajeaza pe mine. Adică ma inspira prin felul lor de a fi și prin bucuria cu care știu sa trăiască fiecare moment. Felul in care știu sa râdă și in care reușesc sa vada mereu luminița de la capătul tunelului.
.
Noi, ăștia mari, insa, ne gândim la bani, ca n-avem cum altfel, la cât ne costa statul asta acasă, la ce ne așteaptă. Ne facem scenarii sumbre, ne poluăm cu informații de peste tot, ne îngrijoram. Iar grijile și panica fac statul acasă greu de suportat, nu copiii noștri, nu omul de lângă noi. Dacă am ști clar: da, stăm cuminți o lună de zile fix, apoi totul va fi bine. Da, ne va fi mai greu cu banii și cu tot în perioada asta, apoi lucrurile vor reintra în normal. Atunci să vedeți cum școala online a copiilor n-ar mai părea solicitantă, cum faptul că cei mici trag mereu de noi să mergem la joacă nu ne-ar mai face să ne dăm ochii peste cap, cum am putea să ne bucurăm de tot, în loc să ne vină să ne urcăm pe pereți. Nesiguranța e greu de îndurat și ia (prea) mult din bucuria și tihna timpului alături de familie. Să rămânem calmi și echilibrați, asta cred că e cel mai important acum. Și să nu uităm că va fi bine! Nu știm exact de când, dar trebuie să avem încredere că va fi bine!