Să nu ne pară rău că au crescut. Fiecare etapă din viață copiilor noștri este frumoasă

Albert, puiul meu mare, are 11 ani. În aprilie împlinește 12. Îmi spunea, zilele trecute: „Vezi că sunt aproape adolescent și nu-i ușor să stai în casă cu adolescenți: sunt mai mereu morocănoși și își urăsc părinții”. Ne-a pufnit râsul pe amândoi. L-am îmbrățișat. Nu mai miroase a lapte de mamă, nu mai are obrăjori bucălați și piciorușe bune de devorat, ca surioara lui de 7 luni. Nu mai are inocenta frățiorului de 5 ani sau disponibilitatea lui Aris de a-mi oferi pupici și de a-mi spune că sunt cea mai frumoasă și mai iubită și mai drăgălașă din lume. Dar puiul meu mare are atâtea altele care îmi bucură sufletul acum.

Relația dintre noi a evoluat, cu cât el a crescut. Mai are puțin și mă ajunge la înălțime, atât de mult a crescut de când l-am strâns întâia oară la piept. Și nu pot spune ca îmi place mai mult sau mai puțin sa fiu mamă de pui mare. Îmi place altfel, pur și simplu altfel, de noi doi, cei de acum, decât de noi, cei care eram în urmă cu 5 sau 10 ani.

Vorbim, adesea, ca oamenii mari. Mă bucur că Albert îmi povestește mai tot, și bune, și rele. Râdem la aceleași glume, are el unele faine tare pe care eu le înțeleg altfel decat tatăl lui si la care ne tăvălim de râs amândoi. Mai nou, ne uităm la aceleași filme. Luăm o pungă cu popcorn pentru el și un ceai mare pentru mine și ne uităm la comedii pe Netflix, atât cât ne lasă ăștia mici, Ava și Aris.

Când Ava începe sa gângurească, proaspăt trezită, se întâmplă să ajungă la ea înaintea mea, o scoate din sacul de dormit și mi-o aduce să o spăl și sa o hrănesc.

Uneori, se trezește înaintea tuturor și pregătește masa, face ouă, încălzește lapte, prăjește pâine și o unge cu unt. Face asta și când vrea ceva de la noi, cum ar fi o dronă sau telefonul înapoi, dar și fără motiv, să ne vadă că zâmbim de dimineață.

E responsabil, mă ajută prin casă, la gătit, la pus și la strâns masa, întinde rufe, își îmbracă și-și dezbracă frații, stă cu ei, îi învață de bine, îi mai dojenește, câteodată, ca un părinte. Îl ajută pe Aris sa facă duș si puzzle-uri, îi face Cucu Bau! Avei, o plimbă în brațe prin casă, iar când îi obosesc mâinile, îi aduce jucării să o înveselească.

Mă simte când sunt supărată sau nervoasă și îmi spune, blând, să mă liniștesc. Mă îmbrățișează. Nu toată ziua- bună ziua, ci fix când am cea mai mare nevoie, astfel încât mă face să mă simt protejată și iubită. Mă mai lasă să îi miros creștetul capului și sa îl pup, pentru că știe cât îmi place să fac asta.

Vrea să îmi cumpere lucruri din banii lui, asta făcea de mic, ma întreabă ce îmi doresc și îmi dă bani pentru cercei de la H&M, din rezervele lui de la bunici. Nu iau, nu pot, dar el îmi tot oferă.

Mă învață mereu lucruri. Despre viață, despre cum să fiu o mamă mai bună, dar și lucruri care țin de cultura generală, ce vede el în documentare, ce citește sau ce învață la școală. Îl ascult, de multe ori, și realizez cât de puțin știu și cât de multe pot învăța de la copiii mei. Trebuie doar să îi ascult.

Îmi place să fiu mamă de pui mare, dar tare mă bucur că sunt și mamă de pui mici. Mă bucur că am luat-o de la capăt cu bebelușeala, cu grădinița, cu școala, cu viața de mamă. Nu știu dacă voi avea ocazia să o iau de la capăt și a patra oara, trebuie să mă împac cu gândul că nu pot avea mereu miros de bebeluș în casă. 🙂 Dar am înțeles, în cei 11 ani de când sunt mamă, că fiecare vârstă vine cu împlinirile și cu provocările ei. Timpul nu stă în loc. De aceea încercăm să ne creștem copiii cât de bine și de frumos putem, să ne bucurăm de fiecare etapă din viața lor și să le oferim ceea ce am vrea să ofere la rândul lor, atât nouă, cât și celor din jur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.