Eram la mare cu M., acum, pe la sfarsit de august, si ne plimbam mana in mana, ca oamenii tineri si fara obligatii. Ma rog, obligatii aveam, doar ca le lasasem acasa. Pret de doua nopti, sa simtim miros dulce de libertate.
Cand scapi de copiii argint viu si apuci sa mananci, sa dormi si sa bei un vin bun ca omul, deja vezi totul in roz. Canta pasarelele, zboara fluturii, infloresc pomii, dintr-astea.
Ei, si cum ne plimbam in Zen-ul nostru, vedem un omulet carlionat, nu mai mare de 2 ani, rosu ca racul, care plangea de mama focului. Era cuibarit la picioarele maica-sii si se tanguia de ti se rupea sufletul. Femeia nu schita nici un gest sa il calmeze. Era insotita de un barbat, probabil tatal omuletului, si de inca un cuplu.
Se uita la barbat deznadajduita si aud ca ii spune: Nu mai pot, nu mai vreau! Se vedea ca era obosita si ca nu mai gasea efectiv energie sa gestioneze situatia. Tatal nici atat. Sunt sigura ca plansetele durau de ceva vreme si au continuat mult dupa ce noi am plecat.
Fiind parinti de omulet ocazional urlator si de aproximativ aceeasi varsta cu micutul din fata noastra, ne-am regasit in situatia respectiva.
E insa altceva cand privesti din afara. Ne-am dat seama imediat ca puiul avea nevoie sa fie luat in brate. Atat. Sa simta iubirea mamei, sa primeasca intelegerea si caldura ei. E gestul simplu care l-ar fi linistit ca nimic altceva.
Amandoi aveau inima franta: copilul pentru ca nu primea dramul de iubire dupa care tanjea, mama pentru ca cel mic prefera datul cu fundul de pamant si plansul isteric in locul unei plimbari linistite in familie.
Eu si M. eram asa detasati si totusi asa implicati in frantura aceea de viata care se intampla sub ochii nostri. L-as fi strans la piept pe copilasul acela in care il vedeam pe Aris, doar ca nu de imbratisarea mea avea nevoie.
Am fost in locul mamei lui. L-am avut pe Aris rosu de plans la picioarele mele, zvarcolindu-se, apoi tragandu-mi mainile si hainele si, in final, cuibarindu-se langa mine si continuand sa strige. De cateva ori, de cand e mai marisor, l-am lasat sa planga pana nu a mai avut lacrimi. Simteam si eu, asemeni mamei intalnite pe faleza, ca nu mai pot si nu mai vreau. Ma puneam pe mine pe primul loc, dupa ce zile, saptamani si luni in sir il pusesem pe el. Ma durea sufletul pana se linistea singur, dar mai mult durea dupa, cand ma privea senin, cu zambet cald si pur de copil bun.
Daca l-as fi imbratisat cand ii era framantarea mai mare, ar fi tacut. Usor, usor, s-ar fi linistit. Si-am fi sfarsit impacati amandoi.
Din ziua aceea, port proaspata in minte imaginea baietelului carlionat cu sufletelul frant si lacrimile calde pe obraji. Si ori de cate ori Aris al meu are o criza de plans, iar eu simt ca nu mai am nimic de dat, caut puterea sa ii ofer o imbratisare. Pentru ca, adesea, e tot ce puii nostri au nevoie.