Azi, cand m-am dus sa il iau pe Albert de la scoala, vine la mine colegul lui de clasa, B.:
-Sa stiti ca eu si Albert suntem prieteni pe nestiute! imi spune vesel. Albert aproba. Ma uit uimita la ei:
-Cum adica prieteni pe nestiute?
-Adica nu trebuie sa afle nimeni, ma lamureste B., pentru ca altfel se supara conducatorul nostru, N. Stiti, noi suntem intr-o gasca, mai multi din clasa, si avem un sef de care ascultam. El ne spune cu cine putem sa ne jucam si cu cine nu. Cu Albert nu putem, ca nu stie sa fie cool. Dar eu tot vreau sa fim prieteni.
Am ramas tampita. Sunt copii de clasa a doua, au opt anisori.
Stiam de ceva vreme de la Albert ca ii este greu sa isi faca prieteni in clasa si ca adesea este exclus de colegi. Il fac „copchil”, il tin de gluga, il gadila, ii pun piedica, uneori il si ameninta.
Nu am stat cu mainile in san. Am mers sa discut cu doamna invatatoare de mai multe ori, in ultimii doi ani. L-am implicat si pe directorul scolii, pe consiliera. Am incercat cu totii sa gasim o solutie.
Numai ca problema nu era doar la copii. Ea pornea de acasa, asa cum am stiut din start, de la atitudinea parintilor. Am insistat sa se discute si cu ei, nu doar cu cei mici. Am propus sa vina consiliera la una dintre sedintele cu parintii si sa traga un semnal de alarma, dar nu s-a concretizat nimic in directia asta.
Am aflat ca sunt parinti care le interzic celor mici sa se joace cu anumiti colegi de clasa, pe diferite motive. Nu ai ce cauta in preajma lui X! sau Nu ai voie sa te joci cu Y, pentru ca e cel mai rau! De aici porneste totul, de la indemnul la separare si nu la intelegere, de la mesajul negativ, de la etichetele puse celorlalti.
Cu timpul, lucrurile au degenerat. Gasca copiilor din clasa lui Albert care „stiu sa fie cool” a capatat reguli tot mai stricte. Ierarhia e clara si nimeni nu indrazneste sa treaca peste cuvantul „conducatorului”. Iar membrii sunt tot mai porniti pe cei din afara grupului. Ii jignesc, ii exclud din jocurile lor, uneori se ajunge si la violenta fizica.
Albert a suferit mult si continua sa sufere. Il doare excluderea, il dor vorbele grele, nu intelege de ce copiii il evita. Anul trecut, de ziua lui, si-a dorit sa aiba prieteni. Atat. Mai grav e ca multi copii chiar vor sa ii fie prieteni, insa „conducatorul” le dicteaza comportamentul. Si daca nu primesc aprobarea lui, nu pot face nimic. Nu pot decide cu cine vor sa rada, sa alerge sau sa joace fotbal. Te conformezi regulilor sau esti exclus. Si nimeni nu vrea sa plece din gasca, pentru ca viata in afara ei nu-i tocmai roz. Albert o stie prea bine.
Mi se rupe sufletul cand il vad pe Albert trist. Si ma mai doare ca el incepe sa le faca altora mai mici fix lucrurile la care este supus de proprii colegi. Intervin mereu cand vad asta si ii amintesc de ce un astfel de comportament este inacceptabil, indiferent de ce parte a baricadei te-ai afla. Dar mi-e teama ca atat timp cat el va experimenta excluderea, va continua sa excluda la randul lui. E adevarul dureros.
Recent, doamna invatatoare a trimis un mail tuturor parintilor, prin care ne era explicat fenomenul numit bullying. Mi s-a parut tare util. Iata parte din mesajul doamnei:
Despre bullying
„Bullying-ul poate incepe ca un joc sau poate fi privit ca “o gluma nevinovata” intre copii, dar poate ajunge in scurta vreme o sursa de suferinta pentru cei implicati. Asadar, este important sa il pregatesti pe copil si sa treci dincolo de miturile legate de acest fenomen.
- A fi agresat face parte din maturizare.
Adevarul: Nu este nimic normal in a fi agresat, umilit si speriat de colegii de scoala.
Daca esti parinte si esti convins ca acest lucru se rezolva de la sine sau ca toti copiii trec prin aceasta faza, ia in considerare ca daca nu actionezi, lucrurile nu se vor schimba. Bullying-ul nu este un simplu joc intre copii, ci o experienta traumatizanta pentru toti copiii implicati, indiferent de rolul jucat: victima, agresor sau martor.
- Doar copiii agresati devin agresori.
Adevarul: Exista multe motive pentru care copiii aleg sa fie violenti.
Intr-adevar, copiii agresati risca sa devina ei insisi violenti, insa la baza comportamentului copiilor agresori pot sta multe motive: dorinta de a impresiona liderul grupului, teama de a nu deveni ei insisi victime, dorinta de a castiga putere si atentie sau lipsa de incredere in abilitatile lor de a se impune in fata celorlalti altfel decat prin forta.
- Imediat ce un copil te-a agresat verbal sau te-a amenintat, este bine sa apelezi la un adult.
Adevarul: Daca prima reactie a copilului este sa apeleze la altcineva pentru a rezolva problema, aceasta va fi interpretata ca semn de slabiciune (atat de catre agresor, cat si de catre copilul victima). De aceea, primele reactii la hartuire este bine sa imbine umor, relaxare, stapanire de sine si incredere in sine.
Insa, daca agresorul continua hartuirea si apeleaza la violenta fizica, este momentul ca un adult sa intervina, asa ca recomanda-i copilului ca atunci cand umorul si detasarea de situatie nu functioneaza, sa apeleze cu incredere la un adult.
- Pentru a-l opri pe un agresor este bine sa te bati cu el sau sa te razbuni.
Adevarul: Razbunarea sau violenta fizica nu face decat sa intensifice conflictul si poate duce la vatamarea serioasa a copiilor. Invata-l pe copil sa evite sa se razbune sau sa raspunda hartuirii cu violenta. In locul violentei, invata-l sa apeleze la umor si sa raspunda agresorului printr-o replica prin care sa reduca tensiunea.
- Daca ii ignori, agresorii te vor lasa in pace.
Adevarul: Este posibil ca unii dintre ei sa reactioneze invers…”
Ma intreb cati parinti au citit acest mail. Si cati au inceput sa aplice lucrurile expliate acolo. Schimbarea copiilor nostri porneste de la noi, parintii, cei care reprezentam cel mai puternic exemplu pentru ei. Nu mai vreau ca Albert sa sufere din pricina altora si nici ca alti copii sa sufere din pricina lui. Avem puterea sa spunem stop si de la capat!
