Azi, Albert a inceput clasa a patra, iar Aris a mers pentru prima data la gradinita. Erau bucurosi nevoie mare de dimineata, nu stiau cum sa iasa mai repede pe usa, in vreme ce eu nu stiam cum sa tin timpul in loc. Ma uitam la ei, asa mari, frumosi si luminosi, cu buclele bine pieptanate, cu florile in brate si ghiozdanele in spate, plecau sa ma lase a nimanui.
Toata noaptea n-am inchis un ochi. M-am ridicat din pat la 6, nu mai puteam sta efectiv locului de tare ce imi batea inima. Nici cafeaua, nici cele 3 ture de curte pe care le-am dat, nici aerul de dimineata de septembrie nu m-au linistit. Mi-am pus un zambet chinuit pe fata si am trecut la pregatit copiii pentru ce avea sa vie.
Ne-am oprit intai la scoala lui Albert. Ieri il duceam in prima zi de gradinita, azi a inceput clasa a patra. Festivitatea a fost scurta si emotionanta, asa cum ii sta bine oricarei festivitati de inceput de an scolar, iar la finalul ei, copiii au inaltat la cer baloane albe si albastre si si-au pus dorinte.
Apoi, Albert s-a strecurat pe langa mine si a fugit in clasa. Am urcat pana la el sa ii fac semn ca plec, voiam sa vad ca ii pare rau, simteam sa stiu ca tanjeste dupa mine, imi si imaginam cum imi sare in brate si imi zice „mami, te iubesc!”.
-Plec, puiule! ii spun.
-Bine.
-Plec acum!
-Mergi
Am dat sa il imbratisez, a stat incordat, mi-a acceptat pupicul pe frunte si a respirat usurat cand am iesit. Il mai tineam pe asta mic de mana, dar aveam sa il las si pe el, cativa metri mai incolo, la gradinita de langa casa.
Aris a intrat in gradinita linistit si a inceput sa se joace. M-am asezat langa el, eram pregatita sa stau acolo toata ziua. Vreo jumatate de ora nu m-am urnit, priveam la el si in jur si ma gandeam cum sa imi las eu copilul acolo, printre straini? Eram rosie toata de emotie si de tinut lacrimile sa nu-mi curga siroaie pe obraji, insa trebuia sa par senina, pentru Aris.
Curand, a venit domnisoara educatoare cu ceilalti copii. Fusesera la masa, al meu nu a vrut sa manance, pentru ca a preferat sa se joace. Unul dintre copiii din grupa plangea dupa tatal lui. L-am luat in brate si l-am linistit, de parca ar fi fost al meu. Apoi l-a preluat doamna si mi-a facut semn ca trebuie sa inchida usa si sa inceapa activitatile.
Am ramas acolo, in genunchi, cu lacrimile in ochi si cu sentimentul ca faceam o greseala imensa si ca imi dezamageam copilul. Mi-era ciuda cat de slaba si fraiera ma dovedisem in toata povestea asta, cat de imatura si putin stapana pe situatie, cat de fix opusul a ceea ce imi propusesem si ceea ce avea nevoie Aris sa fiu.
Cineva mi-a pus mana pe spate si mi-a spus ca ma intelege:
-Toate facem asa, toate am trecut prin asta. Da, si eu mai trecusem prin asta, totusi, emotia pe care o simteam era reala si era mai presus de mine.
Inainte sa plec, am rugat de cateva ori fiecare doamna pe care am vazut-o, fiecare ingrijitoare, educatoare, pe directoare, chiar si pe celelalte mamici, le-am implorat sa ma sune daca Aris plange.
-Va rog, nu il lasati sa se chinuie! Sa ma sunati si vin imediat. Stau aici, aproape, stau si astept sa ma sunati.
Mi-au spus sa plec linistita. Nu-mi venea, dar am plecat, m-am urcat in masina si m-am dus acasa. Am plans, in sfarsit, pana am simtit din nou ca pot respira. Apoi am stat cu ochii lipiti de telefon si am astept sa sune. A trecut o jumatate de ora, o ora, doua, nimic. Verificam mereu telefonul sa nu fie pe silentios, sa nu pice reteaua, sa nu imi dea vreo eroare, sa poata sa dea copilul de mine daca are nevoie. N-a avut. A stat toata ziua la gradinita, a dormit acolo, a mancat, s-a jucat si seara, abia, l-am adus acasa. Program lung si intreg din prima incercare.
Aproape ca a trecut ziua asta si asa ma bucur! Atata emotie nu mai traisem de mult. Acum ii am pe amandoi din nou acasa, e galagie si nebunie si asa imi place, ca nu pot descrie in cuvinte. Maine o iau de la capat, cu emotii mai mici, sper eu, si bucurie mai multa.
Buna, Ruxandra! Cred ca suntem in aceeasi situatie, doar ca pe cea mare o in clasa intai! Eu si sotul (si-a luat concediu 2 saptamani pentru inceperea scolii) am mers si am lasat-o pe cea mica la gradi…am stat tintuiti pret de jumatate de ora….nu ma dadeam plecata! Intr-un final am plecat , i-am zis ca trebuie sa mergem cu sora ei la scoala si venim apoi s-o luam si pe ea acasa. Raspunsul sincer…”nu mai repeta , am inteles , pleaca! „. Asa ca-ti inteleg emotiile, sentimentele! Mult succes in noul an, nu doar copiilor ci si voua ca parinti!O seara faina!
Succes si voua, sa se bucure maxim de scoala si gradi cele mici si sa invete cu placere! Wow, sotul tau si-a luat concediu 2 saptamai pentru inceperea scolii, e clar acolo pentru voi, in tot! Si vezi, copiii sunt, de multe ori, foarte ok cu schimbarile. Noi, parintii, le imbratisam mai greu. E deja a treia zi, eu simt, totusi, ca m-am vindecat bine. 🙂
Si eu am trecut astazi prin emotiile inceputului de gradinita doar ca eu n am rezistat…dupa 2 ore mi am luat copilul acasa cu toate ca era bine mersi …eu ersm aia panicata …sper maine sa o pot lasa tot programul dar cu siguranta nu o sa fiu ok toata ziua pana o iau acasa..mult succes frumosilor tai
Multumim, Irina! Si mie imi venea sa il iau acasa, dar stii ce am facut, pana la urma? Mi-am gasit de treaba, pentru ca teoretic era zi libera, luata sa fiu acolo pentru el, in caz de ceva. Practic, asteptarea te omoara, emotiile la fel si mai bine iti ocupi cumva timpul, sa nu stai numai cu mana pe telefon si mintea aiurea. Daca nu mi-am facut la scenarii luni… Bine ca au ramas toate doar in mintea mea.
Sa fiti bine amandoua!
Expunerea unei mame care probabil are depresie și nu știe.Sa fie clar toți trebuie să ne iubim copii,dar în același timp ei nu sunt jucăriile noastre,nu ii luam acasă de la grădiniță că vrem noi daca ei nu au nevoie și vor sa rămână cu colegii lor.
Hai sa nu ne hazardam sa punem diagnostice dintr-astea pe net!
Copii nu sunt jucăriile noastre!
Copiii chiar nu sunt jucariile noastre!