Saptamana asta urma sa ma duc la o petrecere pentru care era musai sa scot rochia de Oscar de la naftalina. Asta daca as fi avut o rochie de Oscar, desigur. Dincolo de tinuta, machiajul trebuia sa fie machiaj si parul par. Adica nu mergeau un fond de ten si un rimel date la becul chior de la tine din baie, completate de intinsul parului cel de toate zilele cu placa. Ori te lasai pe mana celor mai priceputi ca tine, ori stateai acasa. In fine, ma organizasem eu intr-un final cu toate astea, parea ca nu mai am nimic de bifat.
Si-o sun in ziua evenimentului pe prietena care urma sa ma insoteasca, sa o intreb cum procedam cand ajungem acolo cu ciorapii de lana si cu bocancii in care intentionam sa plec de acasa.
-Ce ciorapi de lana visezi, fata? Nu ti-am zis ca defilam pe covorul rosu in sandale direct?
-Si de la masina pana la covor cum defilam prin viscol si nameti?
-Pai asta e partea frumoasa, oprim masina chiar pe covorul rosu si coboram ca divele, stii tu.
Stiam, dar n-aveam cum sa nu ma gandesc cine parcheaza masina dupa ce coboara „divele” din ea.
-Ne trebuie sofer, iti dai seama. Ma iei de acasa si apoi ne intalnim cu varu-miu Vali (singurul om care ne-ar fi putut ajuta in astfel de situatii), care isi camufleaza pe undeva Fiat-ul, iar dupa aceea face el pe soferul pentru noi. Cu masina ta, desigur.
-Desigur.
Il suna prietena mea pe varu-su Vali care avea Fiatul din ’98 ingropat in zapada si caruia nu-i venea sa isi miste fundul cu metroul pana la celalalt capat al Bucurestiului, in plin cod portocaliu de ger si viscol, numai ca sa conduca „divele” pana la petrecere si apoi sa inghete prin masina asteptandu-le.
Ma suna suparata:
-Nu vrea, fata, auzi, ca e frig si ii e greu! Pai noua nu ne-o fi greu sa iesim din casa in rochii si sandale pe vremea asta? Dar totusi o facem, ca de, suntem fete serioase si daca am zis ca mergem, ne ducem. Nu tragem teapa, ca Vali. Nici nu mai vorbesc de acum cu el, sa stii. Asa zice mereu, pana data urmatoare cand are nevoie de Vali si brusc devine cel mai de treaba baiat. Ma rog, chiar e.
Bun, deci sofer n-aveam, cu taxiul nu voiam sa aterizam in peisaj si oricum nu gaseam masini libere, plus ca era complicat tare sa ne trambalam in rochiile lungi si in sandale la minus multe grade de acasa in taxi, apoi la plecare cauta iar taxi. Complicat si cu Uberul, din afara Bucurestiului, de unde locuiesc eu, greu sa te preia cineva. Si ne tot codeam si tot cautam solutii, dar parca nimic nu se lega, pana imi spune prietena mea:
-Fata, ne punem pijamalele flausate si ramane fiecare pe la casa ei sa se uite la filme?
-Ne punem. Si ramanem.
Imediat ce am batut palma pentru zacutul la caldurica m-am simtit asa libera de zici ca ne-ar fi obligat cineva sa mergem la petrecerea aia. Le-am dat incolo si de rochii de Oscar cu spatele gol si cu bretele fine si de planuri pentru transformat in zane, si de epilat, manichiura si pedichiura care fusesera deja facute, si de tot.
Uneori, n-ai nevoie decat de niste pijamale flausate si de cateva filme bune ca sa te simti ca o diva.
Ce nebuna ești! :))))
Intr-un sens bun, desigur :))
Îmi plac povestioarele tale, ma binedispui mereu cu ele. Deci așa, ați stat acasă in pijamale… 😄
Da, fix asa. Și a fost bineeeee!!!!
Ce-mi place stilul tau de a povesti.esti adorabila.
Mulțumesc tare, Irina! ❤️🤗
A fost mai bine decât daca ați fi plecat la petrecerea „de Oscar” , asa-i? 🙂
Sa știi!!! 😊🤗
Si eu sunt in pijamale flausate. Tot cu par si unghii facute special pentru asta. Si am si un copil multumit, si ovarele mele imi multumesc.
O sa beau un vin fiert in cinstea acestei seri acasa
Cea mai mare îmbrățișare către tine. ❤️ Îți place povestea? 😂
Sa stii ca incepusera deja sa ma doara ovarele… si sa se faca mici, mici, miiiici pe masura ce povesteai!
Stii cum e…iarna nu-i ca vara! 😀
Sandale, rochie cu bretele, cod portocaliu… durerea de ovare e ceva logic ;))