Tin minte ca cea mai relaxata si conectata cu copiii mei am fost in timpul sarcinii cu bebe 2 si in primele luni cu el acasa. Era perioada aceea frumoasa din viata mea cand nu mi-am propus si nu mi-am dorit altceva decat sa fiu mama pentru minunea din burtica si pentru puiul meu mare. Asta ma facea atat de fericita.
Nu aveam vreun job la care sa merg zilnic, iar pe blog scriam cand si cand. As fi renuntat bucuroasa la orice pentru o sesiune de joaca sau de citit cu Albert, ori pentru stat pur si simplu pe canapea cu Aris cuibarit la pieptul meu.
Treptat, nu mi-a mai fost de ajuns mamicia. Bebelusul crestea si nu mai era atat de dependent de mine, Albert mergea zilnic la scoala, M la birou. Tanjeam sa fac si eu una, alta, care sa nu aiba treaba cu alaptatul, schimbatul scutecelor sau stransul de prin casa. Am inceput sa scriu tot mai mult pe blog, simteam ca am lucruri de spus. Ardeam sa le astern in articole. Voiam sa am proiecte, sa ma misc, sa cresc.
Dar cu cat ma inhamam la mai multe, cu atat mai putin timp adevarat pentru copiii mei aveam. La pachet cu implinirile profesionale vine teama ca nu mai esti o mama buna. Vin reprosurile lui Albert ca nu petreci suficient timp cu ei si ca mai mult cu ochii in laptop si telefon stai. De noi iti pasa? Te sfasie intrebarea asta.
Cel putin de cand am inceput sa am si un job care presupune plecat regulat de acasa, deja am impresia ca lucrurile au scapat de sub control. Lumea ma intreaba cum fac de imi ies toate. Adevarul e ca nu-mi prea ies. Chiar si atunci cand sunt acasa, gandul meu e rar acolo. Imi zboara aiurea la ce filmez saptamana viitoare, ce campanie am de finalizat, la ce eveniment trebuie sa particip a doua zi si tot asa. Uneori, sunt mama lor si nu prea.
Fix cand incerc sa ma asez langa copii si sa ma linistesc intervine ceva. Nici nu te-ai deconectat bine, ca trebuie sa fii din nou in priza si iti revine golul in stomac.
As vrea sa imi fie mintea mai mult la Albert si Aris si mai putin la job, dar nu imi iese mereu. Eu nu pot lasa ceea ce fac la usa unui birou, dupa program, pentru a relua a doua zi. Eu imi iau jobul acasa, in parc, la cumparaturi, seara la culcare, pentru ca asta e natura lui. E o forfota continua in capul meu. Concomitent, puii au nevoie sa fiu a lor toata.
Mi-e dor de mor de linistea din perioada aceea cand eram mama si atat, in timpul sarcinii si a primelor luni cu bebe 2 acasa. De relatia speciala pe care o cladisem cu Albert si Aris. De calmul meu si de echilibrul nostru care era mai simplu de atins. Dar am atata nevoie sa dedic timp proiectelor mele, pentru ca si asta ma implineste.
Sa fiu mama full time nu imi este de ajuns, desi copiii mei vor fi mereu pe primul plan. In vreme ce sa fiu si mama si jurnalist, dar si bucatareasa si menajera si inca vreo cateva mi se pare uneori imposibil. Simt o preisune mare si lupt zilnic sa ii fac fata si sa le fie puilor bine. Voi cum balansati mamicia si jobul?
