Mi-era tare rău într-o seară, nu știu de la ce. Stăteam în genunchi, pe gresia din baie, amețită toată și cu o senzație de greață cum n-am mai avut de mult. La un moment dat, s-a deschis usa și am auzit vocea lui Aris:
-Mami…
Mi-a stat inima în loc, nu voiam să îl sperie starea mea. Pe cât de sfârșită mă simțeam, am reușit să articulez:
-Mergi, pui. Mami e bine…
Nu m-am putut întoarce către el, am continuat să stau încovoiată, cu spatele la ușă. Atunci, am simțit pe stomac o mânuță caldă:
-Pun mâna, mami, sa îți fie bine. Fără sa ii spun ce mă doare, a știut exact unde mi-era rana.
Am rămas nemișcată.
-Ți-e mai bine? m-a întrebat. Ma credeți ca îmi era? Începea sa îmi treacă greața și începea sa ma lase și amețeala. Era și autosugestia, știam ca nu îl pot lasa sa ma vada așa, dar mai presus de orice, era efectul atingerii lui magice.
Și nu era prima data când ma ajuta sa îmi revin dintr-o stare proastă. Era, poate, a mia oara, in cei patru ani ai lui pe pământ. De când a realizat ca mânuțele lui au puterea sa îmi aline durerea, le folosește mereu. Când sunt obosita și ma doare capul, îmi atinge tâmplele, când sunt trista sau îngrijorată, îmi da o îmbrățișare pufoasa, când ma lovesc in orice parte a corpului, sare imediat și îmi da o atingere apăsată acolo, simte unde ma doare și știe cum sa îmi stingă durerea:
-E mai bine?
-Este, pui!
-Atunci am să îmi iau înapoi mânuțele, vreau să construiesc un robot cu ele. Pot?
-Ia-le liniștit. Îți mulțumesc, tare m-ai ajutat! Așa îi spun de fiecare dată, în timp ce își retrage mânuțele, dar continuă să mă fixeze cu privirea.
-Cu plăcere, drăgălașa mea! îmi răspunde. Uneori îmi dă și pupici umezi înainte să plece la joacă, alteori se limitează la zâmbete cu dinții perluțe la vedere.
Între noi e o conexiune puternică, circulă multă energie bună de la el la mine și invers. Asta se întâmpla cu ambii mei copii. Probabil lianele dintre noi s-au format pe când ei erau cât bobul de mazăre si îmi creșteau în burtă, apoi s-au sudat in cele 9 luni de sarcina și in toate zilele și nopțile in care i-am adormit și i-am linsitit la pieptul meu. Sunt așa puternice acum, încât nimeni și nimic nu le poate distruge, sunt pe viața, sunt atât cât voi fi pe pământul asta, dar și apoi. Mama rămâne mama in lumea asta și in toate lumile de dinainte și de după, iar ei veșnic puii mei. Energia vindecătoare dintre noi circulă prin atingeri calde, îmbrățișari pufoase și pupici dulci.
Când atingerea dintre noi nu este sau nu va mai fi posibilă, gândul îi va lua locul și la fel, va avea efect magic. Gândul meu la pui sau gândul puiului la mine va stinge dureri și va naște forțe nebănuite, va alina tristeți și va aprinde scântei de speranță. Pentru că ceea ce ne leaga pe noi, de fapt, este cea mai pură forma de iubire, și-atunci nu-i de mirare că alină orice rană.