Intr-o seara, in timp ce facea baie, Albert mi-a povestit o intamplare de la scoala. Din senin, fara sa il intreb nimic. Mi-a spus ca se simtise foarte trist in ziua respectiva.
-Pai de ce, puiule?
-Mi-a venit in minte un vis si atunci am simtit ca am o durere in suflet… Chiar asa s-a exprimat.
-Si care era visul?
-Nu mai stiu. Imi amintesc doar durerea…
A continuat sa imi spuna ca tristetea aia l-a apasat toata ziua si, din pricina ei, pur si simplu nu a putut sa cante si sa danseze, asa cum i se ceruse la una dintre ore. Profesoara a insistat sa participe la activitate, asemeni celorlalti colegi.
-Nu puteam mami, pur si simplu nu puteam, eram prea trist pentru asta. Atunci doamna mi-a soptit la ureche ca ma da afara din clasa daca nu cant si nu fac miscarile de dans.
-Si le-ai facut, Albert?
-Trebuia, dar uite-asa le-am facut… imi arata cum a dansat fara tragere de inima.
-Mami, continua el, la scoala nu putem avea sentimente?
-Puiule, poti avea sentimente si la scoala si acasa si la film si in vacanta. Oricand! Esti liber sa simti ce vrei si sa spui ce simti. Doamna voia probabil sa invatati cat mai repede cantecul, ca sa puteti trece mai departe, sa va spuna alte lucruri interesante.
-Da, dar eu eram trist…
El era trist. Cine stie ce visase de il mahnise asa, poate un lucru marunt pentru mine, insa un capat de tara pentru un copil de 8 ani. Cred ca in clipa aceea Albert ar fi avut nevoie de o vorba buna si atat. Poate l-ar fi ajutat sa auda soptit la ureche: inteleg ca esti trist, vom vorbi in pauza despre asta.
Modul in care parintii si dascalii gestioneaza anumite situatii isi pune amprenta asupra copiilor nostri. Albert a inteles de aici ca nu poate avea sentimente la scoala. Alta data poate a inteles ca e un copil rau care merita sa fie pedepsit. Cu alta ocazie s-o fi simtit nedreptatit la ora de sport. Si uite-asa, copiii pun cap la cap toate astea si intr-o zi iti spun ca urasc scoala. Si te intrebi de ce, ca totul era perfect, nu se intamplase nimic neobisnuit in ultima vreme. Nu, in ultima vreme nu, in timp…
Ma bucur ca am o comunicare buna cu Albert. Imi spune cam tot ce se intampla la scoala si il afecteaza. Nu neaparat imediat. Uneori dupa cateva zile, alteori lasa saptamani sa treaca pana se simte confortabil sa imi povesteasca ceva.
Dar se deschide in fata mea. Vorbim, ii explic. Nu stiu nici eu mereu ce sa ii spun, insa stiu sa il ascult. Il imbratisez, il cred, il inteleg. Iar faptul ca sunt acolo pentru el sper ca il face sa treaca mai increzator prin scoala si prin viata.
Are zile cand se duce trist la scoala si imi spune ca nu mai vrea, are si altele in care abia asteapta sa mearga. Ii indulcesc cum pot greul anilor de scoala si imi doresc sa faca acelasi lucru si dascalii lui.