LINISTEA

In fiecare seara, am grija sa fiu dusata, cremuita, imbracata in pijamale si cu orice alta treaba terminata, inainte de a-i face baie lui Aris si a-l pregati de somn. Obisnuieste sa adoarma la san, oriunde in intervalul 22-3/4 dimineata, in functie de cate batai de cap ii dau dintisorii  sau in functie de orice alte nemultumiri bebelusesti mai are in seara respectiva.

Pana il vad in sfarsit adormit, eu sunt deja franta. Teoretic, m-as putea intinde frumos langa el si as adormi imediat. Practic, nu o fac. Niciodata.

In primul rand, stiu ca organismul lui Aris functioneaza intr-un fel care ii permite sa se trezeasca exact in clipa in care eu am atipit. Dar exact atunci. Asa ca aman cat pot sa ma culc, sperand de fiecare data ca poate trezirea aia obisnuita a lui se va produce inainte ca eu sa adorm, il voi linisti repede si apoi vom dormi bustean pana dimineata. Desigur, asta nu se intampla niciodata.

Apoi, imi place ca pana adoarme Aris, toti ceilalti din casa (M., Albert, motanul) s-au culcat deja si-i ataaat de liniste! Nimeni nu vrea nimic de la mine, nimeni nu ma striga si nu ma trage de haine, nu am mancare de facut, poze de incarcat pe blog, mailuri de raspuns, postari de scris, scutece de schimbat sau rufe de intins, nu trebuie sa mai fiu atenta la unul sau la altul.

Pot pur si simplu sa stau. Sa zac asa, cu ochii in tavan, in telefon sau, cel mai des, in televizor, la vreun film pe care il urmaresc hipnotizata cap-coada. Si-i bine, vai cat e de bine sa nu faci nimic!

Nu sunt straina de uitatul la televizor cu bebelusul catarat pe mine, sau de vazut cate un film cu coada ochiului cat le fac baie copiilor sau cat ei se joaca pe langa mine. Dar altceva e sa te uiti in tihna la ce-ti place, sa te asezi confortabil pe perne, in ce pozitie ai chef, fara sa mai fii in priza si fara sa-ti sucesti gatul dupa bebelus sau sa-ti intinzi mainile cand e primejdios de aproape de marginea patului. Fara sa-i raspunzi la nu stiu ce intrebare lui Albert sau sa-i bagi parola in telefon, ca a fost cuminte si vrea sa-si descarce un joc cu dinozauri. Ce mai, fara sa te bata nimeni la cap (imi venea s-o spun altfel).

Chit ca inchid ochii imediat dupa Aris sau peste o ora-doua, scenariul e acelasi: adorm, ma trezeste imediat, apoi adormim la loc si, dupa cum imi e norocul, ma bucur de reprize de 3 ore (astea le pup rar tare) sau 10-20 de minute de somn. Ei, uneori te trezesti dupa 20 de minute si zici ca ai dormit o noapte intreaga, ca atatea ai visat si asa cufundata in somn ai fost ca iti trebuie ceva sa te dezmeticesti cand il simti ca trage de tine si miorlaie incet (premergator miorlaitului persistent si, in final, tipatului isteric, dar noi nu ajungem la etapele astea mai avansate, ca ma mobilizez de pe la primele semne).

Linistea care domneste in casa dupa ce toti s-au culcat imi incarca bateriile. Linistea asta e divina. Si numai buna sa-ti auzi gandurile, sa-ti faci ordine in ele si sa te pregatesti pentru o noua zi cand o iei de la capat cu tot. Si uiti, ziua te iei cu bebelusul, cu miile de lucruri pe care le ai de facut si pierzi din vedere ca n-ai inchis un ochi toata noaptea si esti moarta de oboseala. Razi, te joci cu cel mic, nu mai simti nimic.

Spre seara, incepe sa-ti treaca anestezia si-ti amintesti de ce-i asa de greu noaptea si cum abia astepti sa se faca dimineata, numai sa nu mai ai durerea aia de cap si senzatia de greata, asociate firesc cu lipsa de luni bune a somnului.

Si-apoi gata, e dimineata iar, esti bine, te uiti la el si gasesti energia sa te ridici din pat si sa le faci pe toate fara sa te prabusesti pe undeva. 🙂 Nu, exagerez, scriu postarea asta dupa vreo doua nopti cu adevarat albe, dar in mod normal sunt mai optimista cu toata treaba asta cu nesomnul. Ma uit la Albert, vad ca doarme neintors toata noaptea, si imi amintesc ca exista speranta! 🙂

Ok, bebelusul tocmai mi-a sters jumatate din postare. Catarat pe mine, a avut grija ca dintr-o singura atingere sa selecteze si sa dea delete unei bune bucati din text. Slava Domnului ca exista butonul „undo”. Pe acelasi principiu, imi smulge telefonul din mana si da like-uri pe facebook, apeleaza sau sterge  diverse numere de prin agenda, umbla pe la poze si altele asemenea. Totul dintr-o singua miscare. Nu stiu cum ii iese. Nu de alta, dar mi-ar placea sa pot si eu.

Va mai povestesc de repriza lui Aris de somn de pranz si va las cu ale voastre, sa trec si eu la ale mele. Aris adoarme tot la san si la pranz. Cum il vad adormit, de cele mai multe ori inghet langa el (da, chiar daca amortesc si ma doare tot corpul), nu pot stranuta, nu pot tusi, nu pot raspunde la telefon, abia respir. Ma lasa totusi sa scriu la laptop si asta-i lucru mare. Zic saru’mana si imi fac treaba.

E nevoie de un zgomot, cum sa va spun, ceva gen un bazait de tantar, si numai ce-l vad cum face ochii mari si gata, stiu ca ala i-a fost somnul si e in picioare din nou, aparent fresh, in realitate nedormit, marait si fara  pofta de mancare. Ca toate sunt legate si daca nu doarme bine, nici nu ma mai inteleg cu el, nici nu-si mai vrea legumele.

E, totusi, fractiunea aia de secunda dupa ce il vad ca deschide ochii si ma fixeaza, cand inca sper ca va adormi la loc. Se mai intampla sa am noroc. Se uita la mine, nu-l bag in seama, zambeste, se rostogoleste pe-o parte si baga somnic inca vreo jumatate de ora.

Dar, de cele mai multe ori, e imediat in fundulet si gata de joaca. Si-l las incolo de scris pe blog, desi sunt izvor de inspiratie tocmai in clipele alea si-as scrie pe nerasuflate pagini intregi. Pana se linisteste din nou, imi pierd, desigur, toate ideile si ajung sa ma holbez in tavan, cautandu-le, sa pot asterne si eu un rand, doua, acolo, sa-mi termin postarea. Sau pica net-ul. Cam asa e. 🙂