Asteptam zilele trecute sa se elibereze un loc de parcare pe o straduta ingusta si asist la o scena care imi lasa un gust amar.
O mama, insotita de baietelul ei de aproximativ 3 ani, statea la cafea cu o prietena. Cafeneaua micuta, dintr-aia cu mese asezate direct pe trotuar. Zona aglomerata, cu masini parcate peste tot, cu pietoni care incercau sa se strecoare printre ele de zici ca faceau curse cu obstacole si cu mesele de la cafenea puse si ele ca nuca-n perete, in putinul spatiu ramas liber.
Mama la cafea, cum va spuneam, iar cel mic langa, asezat cu fundul pe bordura, isi facea de lucru cu o jucarie. Bicicleta albastra a pustiului era parcata langa masa. Toate bune si frumoase, pana trece pe acolo un batranel cu o masina din 1900 toamna si se dezlantuie iadul.
Omul cauta sa isi parcheze masina, n-a fost atent, s-a apropiat prea mult de bicicleta copilului si i-a atins una dintre rotile din plastic. S-a auzit un poc si aia a fost. Moment in care, mama sare ca arsa de la masa si incepe sa urle isteric dupa masina care mai inaintase putin inainte sa se opreasca. Initial, copilul nu a reactionat, probabil nici nu a realizat ce se intampla, apoi, odata cu tipetele mamei, a inceput sa planga si el.
Fara sa se uite la cel mic, mama a mers glont la masina batranului si a inceput sa ii bata in geam si sa urle:
-Uite ce ai facut, i-ai distrus bicicleta copilului meu, uite cum plange acum copilul meu din cauza ta!!! Si da-i inainte si urla si gesticuleaza si isterizeaza-te, de se uitau trecatorii ca la circ. Omul a ramas putin baricadat in masina, nesigur probabil de cum sa reactioneze in situatia data, apoi a hotarat sa iasa si sa discute. Doar ca nu prea avea cu cine.
Intre timp, copilasul plangea tot mai tare si era tot mai speriat. Prietena mamei nu s-a miscat nici ea doi pasi sa il linisteasca, era prea ocupata sa priveasca spectacolul de la masa.
-Uite cum plange copilul meu, uite ce speriat e! insita mama. I-ai distrus bicileta, ce ai de gand sa faci acum?
Fara sa ii raspunda, batranul a mers direct la copil, a inceput sa il mangaie pe cap si i-a spus ceva ce l-a inseninat. Era primul om din toata povestea respectiva care se gandea la copil, primul om care a mers la el calm si i-a vorbit bland, primul om caruia i-a trecut prin cap sa il linisteasca. Un strain.
Femeia n-a prea fost mama in intamplarea asta. Era clar ca buna ziua ca tocmai tipetele ei l-au speriat si l-au facut sa planga si sa sufere. I-a distrus roata, da-o incolo de roata, sufletelul lui intreg face mai mult decat orice roata si bicicleta cu totul si, in principiu, decat orice alte chestii materiale.
Batranul, in schimb, a devenit automat bunic, sub ochii mei s-a transformat, a devenit atent la suferinta celui mic dincolo de orice, atent sa i-o aline, sa ii stearga lacrimile si sa ii mangaie crestetul capului.
Copiii sunt oglinda noastra, a parintilor, felul in care reactionam in situatii de criza si in general ii determina sa se comporte la fel. Fix ce facem pentru copilul de azi se va reflecta in adultul de maine. Sunt lucruri de o mie de ori mai importante decat cele materiale, pe care punem atata pret, pentru simplul motiv ca se vad. Ei bine, restul se simt si se poarta in suflet (poate) o viata.
Nu stiu finalul povestii, cine a fost scos vinovat, ce s-a hotarat. Ma claxona insistent cineva din spate si am plecat sa caut loc de parcare pe o alta straduta. Din fericire, statusem suficient acolo ca sa primesc aceasta minunata lectie de empatie si de viata. M-a atins. Poate si pe voi…