Cand ies cu fetele (din an in Pasti se intampla asta) ne facem planul cu cateva saptamani inainte: cum fiecare are mai un copil, doi, trei pe-acasa, mai un job stresant, mai 1000 de responsabilitati, nu-i loc de spontaneitate. Dezbatem si ras-dezbatem locul marii intalniri, hotaram si ne razgandim, iar cadem de-acord, iar ne sucim, pana intr-un final, cand ne plicisim si rezervam rapid o masa pe undeva, numai sa fim impreuna si sa nu ne mai pierdem in detalii. Iesirea asta e musai sa se intample cand s-a intunecat deja sau macar dupa ora 6 si-i motiv sa fii frumos machiata si imbracata in haine dintr-alea pe care nu le-ai purta nici in ruptul capului cand esti cu copiii dupa tine, ca fie nu-s comode, fie se botesc sau se pateaza prea usor. Astia mici raman acasa, clar, indiferent cat s-ar ruga si-ar promite ca vor fi ingerasi pe-acolo. Ai mei stau cu M cand ies si eu o data pe an si-i gasesc bine.
Plec fluturas, toata un zambet, dar si pana ies din casa, am impresia ca nu mai scap in veci. Atunci incep toti sa traga de mine: Aris ca e marait de la raceala, Albert ca vrea sa-mi arate robotii lui si sa-mi povesteasca ceva foarte tare de la scoala, M ca trebuie sa semnez nu stiu ce acte. In paralel, ma termina telefonul sau tot vin mailuri carora trebuie sa le raspund urgent. Asa si ieri, dar am zis ca nu mai merge! Pai dupa ce ca ies asa de rar, nici sa ma pregatesc si eu ca omul nu apuc? Adica, niste bucle n-ar strica, ca doar nu mi le fac toata ziua si de par prins in coada m-am saturat. Si-un machiaj ceva mai elaborat e binevenit, cu fond de ten, pudra, anticearcan, rimel, ruj aprins, toate cele care te transforma rapid din mama in zana.
Ieri a fost, asadar, zi de iesit cu fetele, dupa o pauza muuult prea lunga. Zi frumoasa, mult asteptata! Tot ieri a dat si raceala peste mine, ca doar nu era sa ma pot bucura cum trebuie de ce ma astepta. N-a contat, asa am plecat, cu dureri de gat, cu febra si fara bucle si machiaj de nu stiu care, ca n-am avut nici timp, nici energie sa mi le fac, dupa ce bolisem jumatate de zi. Dar cum m-am vazut iesita pe usa, am uitat de tot: care raceala, care durere, care oboseala?
Iesitul de ieri a insemnat vreo patru ore pline, carora li s-a adaugat timpul petrecut pe drum dus-intors (groaznic la dus, mult mai liber la intoarcere). Buna dispozitie o pun strict pe seama fetelor mele, ca in rest am fost pe apa plata si pe uitat cu jind la paharele lor de proseco. Alaptatul si sofatul nu se pupa cu alcoolul. Nu-i bai, am ras cu lacrimi toata seara, din orice, chit ca era cea mai proasta gluma ever, noua ni se parea miezul. Din astea patru ore, cam una ne-am pozat. Strambaturi, maini prin aer, dintr-astea de te obligau sa stergi poza in secunda numarul doi, dar erau prea amuzante sa nu le faci. Greu tare sa gasesti o fotografie in care sa fi iesit toate cu ochii deschisi si cu o fata decenta, buna de impartit cu restul lumii. Nu, n-am reusit, dar ne-am multumit cu imaginea asta de-am pus-o aici, din lipsa de altceva. 🙂
Cica „girls’ night out”. Intervalul 18-22 asta inseamna? Uitasem, in orice caz, ca seara oamenii mai fac si altceva in afara de a-si hrani sau spala copiii, a se juca cu ei sau a-i ajuta la lectii. Da, oamenii chiar ies in oras seara (nu putini, plin peste tot, intr-o seara oarecare de marti) si mananca bine, rad, glumesc, beau un pahar de vin.
Acum, neiesita din casa n-as putea spune ca sunt: cu copiii mergem peste tot (si nu vorbesc aici doar de locuri de joaca, ci si la restaurante, in vacante frumoase, la shopping de orice fel) si, rarut asa, mai gasim cate o portita doar pentru noi doi, pentru mine si M. Dar iesirile astea cu fetele sunt altceva, au farmecul lor, te rupi de rutina si-ti incarci bateriile, sa te intorci cu dor la ce iubesti mai mult pe lume, la ai tai de acasa.
Ca dupa fiecare girls’ night out, am convenit ca de-acum o sa ne vedem mai des, ca asa, o data, de doua ori pe an, nu se mai poate. Cine stie, poate in sfarsit ne iese. Rau n-ar fi deloc. Ca acum, intre doua mari intalniri de-ale noastre, avem timp sa ne schimbam jobul, locuinta, culoarea de par, sa facem un copil, sa terminam un master. Si pana povestim toate astea, pe care le stim oricum de la telefon, dar face to face e altceva, ei, pana le detaliem pe toate… cred ca o saptamana intreaga, zi-noapte, nu ar fi suficienta sa ne potoleasca pofta de vorbit.
La final, o poza in care suntem cumintele tare :)) Tocmai am pescuit-o din arhiva telefonului.