Mama si bunica mea sunt doua super doamne: frumoase, inteligente, mereu cochete, gatesc extraordinar, zambesc mult. Sunt si foarte apropiate, cele mai bune prietene. Imi place ca nu trece o zi fara sa se fi vizitat, fara sa isi fi dus prajituri, flori sau alte lucruri care le bucura. Asa mi-as dori sa nu ne desparta 300 de kilometri! Daca le-ati vedea cum se mai framanta inainte de fiecare venire la Bucuresti (si tata pe langa ele), sa ne gateasca ce ne place, sa ne cumpere ce ne dorim, sa ne vada multumiti. Ce-i drept, bunica ajuta doar la pregatiri, pentru ca la cei aproape 80 de ani ii este greu sa faca fata drumului de 4 ore Bacau-Bucuresti, dar mama si tata vin la cateva saptamani. Si tot ce ne aduc de fiecare data are gustul copilariei.
Mama indeamna pe toata lumea sa manance si vrea doar sa vada ca ne place (ea oricum e la cura de sl
abire de cand o stiu si face sport aproape zilnic). Momentele astea in care stam cu totii la masa (eu, Albert, M., mama, tata) sunt cele mai frumoase: mancarea buna, rasul meu si-al lor, impresia ca n-ai nicio grija pe lume, sentimentul de siguranta si bucuria ca poti fi exact asa cum esti, cum simti, oamenii astia te vor iubi oricum. In special tata: cred ca daca l-as lasa, el ar veni si acum sa-mi plateasca facturile, sa ma duca cu masina unde am nevoie, sa faca toate lucrurile pe care le fac in general parintii pentru copiii lor…copii care au pana-n 12 ani (dragul de tata, stiu ca pentru el n-am sa cresc niciodata).
In seara in care ajung ai mei la Bucuresti, o tinem tot asa, cu mancare si veselie, pana noaptea tarziu. Stim cu totii ca a doua zi tata va incepe sa faca curat prin curte, chiar dace e deja curat si mama va incepe sa gateasca, chiar daca avem deja mancare pentru cateva luni. Dar mai stau o zi si gata, iar o sa-mi fie dor de ei de mor cateva saptamani. Asa ca n-au decat sa faca ce le place.
