Pe Aris il stie tot parcul. N-are inca trei ani, dar se catara la locul de joaca pentru copii mari ca si cum ar fi floare la ureche. Si nu e. Urca meticulos pe barele subtiri si rare de metal, pana ajunge in varf, apoi se prinde cu manutele de o alta bara de metal si se clatina cu picioarele in aer, pana se satura si isi da drumul. Il las sa aterizeze singur, desi distanta pana la pamant e dubla fata de inaltimea lui. Poate sa cada si in fundulet, n-are treaba, se ridica vesel, batem palma si o ia de la capat.
Vad cum ceilalti parinti se uita neincrezatori, parca as fi o inconstienta ca ii las atata libertate de joaca si explorare. Altii il dau exemplu pentru copiii lor:
–Ia uite fetita ce mica e si poate, iar tie ti-e frica. „Fetita” e Aris.
-E baiat, le spun.
–Da, baiat, zici ca-i fetita (nu stiu de ce ai zice asta). Apoi catre ai lor: Hai ca sunteti inalti cat mine si tremurati ca varga. V-o ia asta mic inainte.
„Asta mic” e de fapt catarator de cand se tine pe picioare. A inceput cu canapeaua, un fotoliu, un scaun, blatul din bucatarie si apoi corpuri de mobilier ceva mai inalte, pana cand casa nu i-a mai oferit provocari si a fost nevoit sa le caute prin curte sau prin parc. De la locul de joaca pentru copii de varsta lui a trecut direct la cel de copii mari, ca doar nu degeaba se tine scai de frate-su mare.
Multi ingrijorati au aparut la orizont, mai ales pe la inceput, cand gateam numai cu el cocotat pe blat:
-Cum nu ti-e frica, daca aluneca de acolo?
-Daca nu? imi place sa le raspund.
In astia doi ani si jumatate de cand e maimuta cataratoare, nu-mi amintesc sa ii fi spus vreodata: „nu poti!”. L-am oprit doar in situatiile cu adevarat riscante, gen acolo unde exista pericolul sa cada mobila pe el sau sa isi traga in cap televizorul. In rest, asa mi-a venit mie, sa il incurajez. Nu am citit asta in vreo carte de parenting si nici nu mi-am propus sa il fac alpinist, dar mi s-a parut normal ca in loc sa ii tai orice avant, mai degraba sa ii explic pericolul si apoi sa stau cu ochii pe el ca sa fie in siguranta. Au fost dati cand s-a ales cu cate un cucui, s-a mai julit prin coate sau prin genunchi, s-a udat, s-a speriat, insa s-a ridicat mereu si a luat-o de la capat, convins ca poate. Chiar daca nu i-a iesit din prima.
Pai am auzit azi in parc atatia parinti, bunici, frati mai mari spunandu-le ferm copiilor „nu poti”, iar si iar, ca m-am intristat. Ii spui „nu poti!” o data, de doua ori, de 100 de ori pe zi, luni si ani intregi si apoi te miri ca ii tremura picioarele in fata unor obstacole cat de mici. Cum nu ne dam seama ca teama asta a noastra ca s-ar putea rani si grija sa ii taiem din radacina orice curiozitate si orice dorinta de explorare il fac sa isi piarda, de fapt, increderea in fortele proprii?
Ii crestem in globuri de sticla si le prezentam mai totul in jur ca fiind prea periculos pentru a fi explorat. In balti te uzi si racesti, daca nu stai cu caciula pe cap si fularul la gura te imbolnavesti, de la rece faci rosu in gat, daca te cateri cazi. Sau obsesia sa ii ajutam, sa ii impingem de la spate si sa stam mereu cu mainile pe ei, nu care cumva sa pice in fund. Si daca pica, ce? Se ridica, o iau de la capat si uite-asa se construieste increderea.
Numai cati copii au incercat azi in parc sa il descurajeze pe Aris, copii mai mari:
-Nu poti, ai sa cazi!
-Ba da, pot! Fix asa le-a raspuns mogaldeata mea incapatanata de fiecare data. Cu vocea lui de pui de doi ani atat de sigura pe cat ii erau manutele si piciorusele pe barele alea de metal subtiri si rare, de pe care toti se asteptau sa cada. Si ce credeti, n-a cazut. Poate de vreo doua ori a aterizat in fundulet, dar s-a ridicat imediat si nici n-a simtit.Ca e obisnuit sa se ridice singur automat, in loc sa miorlaie. Nici eu nu sar sa il ajut, nici el nu vrea. Imi face semn sa plec, pentru ca poate. Atunci ii dau impresia ca l-am lasat pe cont propriu, insa raman in preajma si in alerta.
Si acum, si in adolescenta, si pe mai tarziu, in viata e adult, vreau sa stie ca poate. Oricati ar incerca sa il intoarca din drum, sper ca isi va aminti incurajarile primite inca de la primele incercari timide de a descoperi lumea si ca ii vor fi suficiente sa treaca prin viata cu capul sus. Chiar daca mai uita, am eu grija sa ii reamintesc.
foto: Shutterstock
Ai dreptate Ruxandra, în ziua de azi foarte mulți părinți preferă să la interzică celor mici să facă anumite lucruri decât să stea lângă ei și să-i supravegheze și încurajeze. Al meu are acum 2 ani și 8 luni, iar de la un an urca scările la etaj “ în patru labe”, iar toată lumea îmi zicea că sunt inconștientă, dar până azi nu a căzut nici o dată, acum urcă și coboară în picioare. Te pup
te pup si eu, Lena! Aris la fel, urca scari, escaladeaza blaturi, e maimuta de cand se stie. Si totul e ok. Noi, mamele, simtim lucrurile astea, stim cand astia mici sunt in siguranta si cand nu. Eu merg mult pe instinct si ii ofer cata incredere pot.