Cum l-am adus pe Aris acasa din maternitate, l-am asezat intr-un cosulet impletit si l-am lasat sa doarma frumos cat noi, ceilalti ai casei, l-am vegheat si ne-am topit de dragul lui.
Seara, toti s-au dus in camerele lor, iar eu am ramas cu puiul de om. Eram noi doi, patul mare si cosuletul albastru cu ursuleti. Puiul era proaspat schimbat, avea pofta de lapte si de somn. A supt bine si apoi a adormit linistit la pieptul meu. Tin minte ca l-am desprins usor si l-am asezat langa mine in pat, cat sa imi simta mirosul si caldura. Nu m-am gandit nicio clipa ca i-ar fi fost mai bine in camera lui sau in cosuletul de langa patul mare. Am adormit si eu curand.
Dupa vreo doua-trei ore, s-a trezit si m-a cautat. L-am simtit imediat, stiam ca ii e foame. A supt pe saturate si pe intuneric, apoi ne-am culcat amandoi la loc. A fost ca si cum nici nu ne-am fi trezit. In urmatoarele nopti, am facut fix la fel. Aveam grija sa il spal si sa ii pun un scutec curat inainte de somn, si evitam pe cat posibil sa il schimb noaptea. Ce sens ar fi avut sa aprind lumina si sa ne trezim amandoi de tot, in loc sa pastram starea aceea de semiluciditate, care ne ajuta sa fim dimineata odihiti si cu mintea limpede?
Inainte sa il asez pe Aris nou nascut si adormit in pat cu mine, nu m-am consultat cu niciun specialist, nu am recitit pasaje din nicio carte, nu am stat sa pun argumente in balanta si nu am cerut parerea nimanui. Am facut pur si simplu ce am simtit. Mi s-a parut firesc sa il tin langa mine si nu m-am temut ca i s-ar putea intampla ceva rau. Dimpotriva, stiam ca ii va fi mai bine decat i-ar fi putut fi in orice alt loc din lumea asta.
Il simteam ca ii e foame inainte sa apuce sa planga si ii ofeream sanul inainte sa mi-l ceara. Fiecare dintre noi stia pe de rost ce are de facut. Ma aplecam usor spre pui, iar el venea spre mine si isi primea lapticul dupa pofta inimii, fara cantitati masurate si fara timp contorizat. Cum se satura, adormea. Uneori mai repede, alteori dupa mai mult timp. Dar mereu cu mult calm. Asa frumos ne-au trecut primele luni, cu liniste si iubire. Au fost luni minunate din viata mea. Apropierea de pui ne-a facut un car de bine amandurora: eu eram mai calda si mai buna decat fusesem vreodata, el era un omulet impacat ca mama lui era mereu acolo.
Lumea din jur ma intreba daca sunt adepta cosleeping-ului si imi cerea argumente pentru alegerea mea. Mi s-a spus ca gresesc, ca astia mici se invata si ca ar fi bine sa renunt cat inca mai puteam schimba ceva. Fiecare stia un copil care dormea in pat cu mama desi avea 10-12 ani sau chiar mai bine. Cu totii erau ingrijorati ca voi ajunge asemeni acelor mame „chinuite” si li se rupea sufletul de „bietii” copii sortiti sa imparta patul cu ele pana la insuratoare (daca mai venea momentul ala vreodata). Al meu era nou-nascut, nu se gandea la fete inca, asa ca mi s-a parut sigur sa mergem inainte cu cosleepingul si alaptarea.
Adevarul e ca dormitul in acelasi pat si apropierea constanta era un lucru dupa care tanjeam si cu care ne hraneam amandoi. Aveam nevoie sa ne simtit caldura si mirosul ca sa ne fie bine. Putea sa nu mai faca nimeni lucrul acesta sau putea sa il faca toata lumea, pentru noi apropierea ar fi fost la fel de fireasca.
M. nu s-a simtit asa de confortabil ca mine sa imparta patul cu omuletul. Nu putea inchide un ochi langa el, deci i-am spus din start ca e in regula sa doarma in alta camera. Trebuia sa fie odihnit pentru puiul nostru mare. Nu mi s-a parut ca fac un sacrificiu, am urmat doar un curs firesc al lucrurilor.
Cam un an si jumatate am tinut-o cu dormitul impreuna cu Aris si cu alaptatul la cerere zi-noapte. Treptat, a inceput sa suga tot mai rar, pana cand nu i-a mai trebuit deloc noaptea. Si a acceptat sa doarma din cand in cand si cu tatal lui. Mai plangea, mai intindea manutele spre mine cand se vedea luat de M., dar in final se linistea si adormeau amandoi fara probleme. Dupa vreo cateva nopti langa pui, M. a inceput sa vina sa doarma cu mine, cum il vedea pe Aris cufundat in vise. Intr-o perioada, asta mic incepuse sa doarma singur noaptea intreaga. La fel de tarziu ca intotdeaua il lua somnul, dar dupa aceea nu mai aveam treaba cu el.
Acum, la doi ani si doua luni, de regula se intampla asa: seara il duce cand unul dintre noi cand celalalt la somn, ne intindem langa el pana adoarme, dupa care mami doarme cu tati si puiul singur. Normal, sunt nopti cand picam franti langa el si nu ne mai arde sa schimbam patul, sau nopti cand pur si simplu se lipeste de mine si nu ma lasa sa plec sau in care nu simt eu sa plec. Dar nu are nicio problema sa ramana singur in camera lui. Nu se sperie, nu tipa, nu se agata de mine sau de taica-su. Stie ca daca are nevoie noi suntem acolo si vom fi mereu.
Dupa cateva ore de somnic, se da usor jos din pat, vine la noi in camera si il trage de mana pe cel langa care a adormit. Il culci usor la loc si apoi ramai in general langa el, ca te ia somnul si nu-ti mai arde sa te trambalezi dintr-o camera in alta.
Asadar, tind sa cred ca suntem in siguranta: Aris are toate sansele sa isi doreasca sa doarma mai mult cu iubita decat cu mama sau cu tata cand o fi mare. S-a desprins usor si repede si de pieptul si de gatul meu. Inca revine des, pana intr-o zi cand o sa ma rog de el pentru o imbratisare si greu o voi primi.
Ce vreau eu sa spun, dragile mele, coslpeeing-ul asta nu creeaza copii dependenti, dimpotriva, ii face puternici si increzatori, ii face oameni frumos si buni asa cum ni-i dorim. Si vorbesc din experienta unei mame care s-a luptat din rasputeri sa isi invete primul copil sa doarma singur inca din prima luna de viata. Faceam nenumarate drumuri pe noapte pana la patutul lui si uneori lesinam de somn pe covorul de la picioarele patutului. Stateam acolo chircita pana dimineata, pentru ca nu mai puteam face fata drumului dus-intors intre camerele noastre. Dar nu l-as fi luat langa mine, nu m-as fi scutit de chin si nu mi-as fi urmat instinctul. La scoala parintilor ne invatasera sa ii lasam sa doarma singuri si pentru mine, mama intaia oara in viata, asta era litera de lege. Ne-am chinuit amandoi, dar acum sunem bine si ma linistesc cu gandul asta.
La al doilea copil nu am mai lasat loc de pareri, sfaturi, tipare, am fost doar eu si ghemul meu de iubire si am stiut perfect ce avem de facut. Toate mamele stiu, trebuie doar sa aiba sufletul deschis si increderea ca va fi bine.
