Era o vreme cand mergeam in fiecare weekend la mare. O tineam asa din iunie pana in septembrie. Plus de 1 mai eram nelipsiti. Acum, cu doi copii si jumatate de casa in bagaje, nu prea iti mai vine sa pleci. Cel putin nu pentru una-doua nopti. Vacanta trebuie sa-si merite numele, adica sa fie de minim cinci nopti. Altfel nici n-o simti, e mai mare chinul si in loc sa-ti incarci bateriile ti le consumi de tot.
Prima vacanta cu ei de vara aceasta a fost planuita cu vreo trei saptamani inainte, a doua cu doar cateva zile. Ambele la mare, una in iunie, cealalta in august. A doua ceva mai frumoasa, ca a venit cand ne asteptam mai putin. De plecat din tara nu putea fi vorba cu un pui atat de mic, planurile pentru mers la munte nu s-au mai legat si uite-asa ne-a ramas marea. Care e dupa mine locul ideal de mers cum incepe vremea calda si de ramas, eventual, pana in toamna. Cand iei copiii cu tine, unul bebelus alaptat, celalalt de sase anisori, nu apuci sa stai la soare cat ti-ai dori, nu apuci sa inoti cine stie ce, nici macar sa mananci linistita nu reusesti. De somn nu mai spun. Dar faci cate putin din toate: te intorci mai bronzata, ai simtit nisipul fierbinte sub talpi, te-ai stropit cu apa marii (ba chiar ai facut o baie cat bebe dormea) si, mai presus de orice, te-ai bucurat de baietii tai.
Weekendurile in doi au farmecul lor. Si ne facem timp si pentru ele… din cand in cand…cel putin inainte de Bebe 2 asa era, ca acum, cu alaptatul, sunt nedespartita de pui, deci mi-am cam luat adio de la ele. Dar vacantele cu copiii raman oricum cele mai frumoase. Mi-e drag sa-i am cu mine, chiar daca sunt mereu cu ochii in patru sa le fie bine, sa nu stea in soare, sa manance, si cate altele. Griji firesti de mama. Nu exagerez, nu ma stresez inutil, nu fac o tragedie din orice nimic. Albert sta de trei ore in soare si am uitat sa-l dau cu crema de protectie…asta e, lasa ca nu pateste nimic. Iese din apa cu buzele vineti si tremurand, dupa ce ii tot facusem semne disperate de o ora sa vina la mal…imi spun ca nu va raci si gata. Topaie pe sezlonguri si imi zdrobeste perechea preferata de ochelari. Isi cere scuze, ii spun ca trebuia sa fie mai atent (desi sunt sigura ca n-o sa mai gasec in veci ochelari asa frumosi ca aia si care sa-mi stea atata de bine), zambesc si mergem mai departe. Incerc sa fiu calma, indiferent de situatie. In vacanta imi iese mai bine, ce-i drept. Acasa, dupa trei luni de stat singura cu amandoi: Albert in vacanta, Bebe 2 nou nascut, alaptat si total dependent de mine, altfel stau lucrurile. Dar despre cum am supravietuit fara bone sau bunici primei veri care m-a gasit mamica de doi va povestesc intr-o postare viitoare. Acum va las cu cateva poze care striga vacanta si ma fac sa-mi fie dor de ea, desi abia m-am intors. Lasa ca e septembrie bland si poate mai reusim sa plecam cateva zile pe undeva. Au trecut luni bune de cand n-am mai respirat aer curat si tare de munte. Acolo as vrea sa ajung.
