Ne-a spus Mirela Retegan (fondatoarea Zurli) cateva lucruri, saptamana trecuta, la Social Media for Parents, care parca mi-au ramas in minte si in suflet ca nimic altceva din ziua respectiva.
In momentul in care o femeie decide sa aduca pe lume un copil, a inceput Mirela, ea si-l asuma pentru tot restul vietii, trebuie sa rămână langa el si de partea lui impotriva intregii lumi. Daca puiul de om stie ca mama ii va fi alaturi neconditionat, atunci el va merge drept prin viata si va putea face fata oricaror provocari.
Noi nu am fost invatati asa, ne-a amintit Mirela. Mama era intotdeauna fie de partea invatatoarei, fie a vecinului care avea o reclamatie , a matusii care avea o obiectie, ori a bunicii care avea ceva de comentat.
Am multe exemple in minte, amintesc doar unul dintre ele. Eram prin clasa a patra si doamna ne-a explicat la scoala ca e absolut normal ca fetele si baietii sa se tina de mana. Ca lucrul acela insemna, la varsta noastra, prietenie si atat. In drum spre casa, eu si colegul meu S am decis sa punem in practica ce ni se spusese la scoala. Daca tot inseamna prietenie tinutul asta de mana, de ce nu l-am incerca si noi? Treaba e ca vanzatoarea de la aprozar, prietena cu mama, ne-a observat. Am vazut-o ca stramba din nas, n-am inteles de ce. I-am zis saru’mana si am mers mai departe cu S de mana, veseli amandoi nevoie mare. Peste 2 ore, ajunge si mama de la munca. Foc si para pe mine. O facusem de ras in fata vanzatoarei de la aprozar.
-Te tii de mana cu baietii? Deja? Ce inseamna asta?
-Dar mama, doamna ne-a spus azi la scoala ca…
-Niciun dar. Sa nu mai aud de asa ceva ca…
N-am inteles mare lucru din episodul ala. Doar ca mama si doamna de la aprozar erau suparate pe mine, amandoua contra mea. Si daca nu era vanzatoarea putea fi foarte bine colega de serviciu, vecina de deasupra, matusa C. sau altcineva care ar fi avut o obiectie. Mai putin important ce as fi spus eu, primordial cum ar fi perceput ceilalti lucrurile. Va suna cunoscut la capitolul amintiri din copilarie?
Asa am fost crescuti, dar pentru astia mici ai nostri poate fi altfel.
Incepe de aici. Traseaza-i copilului tau un careu imaginar si spune-i:
„Copile, asta e terenul nostru. Dincolo e restul lumii. Noi doi suntem aici, mama ramane in teren toata viata, eu nu o sa plec niciodată de partea cealaltă.”
In momentul in care un copil stie asta, muta munții. (Mirela Retegan)
Ieri, am mers cu baietii mei in parc. Si am vazut o mama care isi lasase fiul de nici doi anisori singur in careul imaginar care ar fi trebuit sa fie al lor. Femeia, mama respectiva, facuse front comun cu altii in detrimentul propriului copil.
Am vazu-o, initial, de partea unei fetite bosumflate. Tanjea la jucariile fiului ei, copilul refuza sa le cedeze.
„Da-i-le imediat! i-a strigat femeia baiatului ei. Da-i-le sau plecam din parc. Trebuie sa imparti jucariile! Da drumul la lopatica! Si la galetusa!” Apoi, s-a intors catre fetita bosumflata si i le-a inmanat, in vreme ce copilasul ei plangea. Simteam sa am o reactie. N-am apucat. Mama l-a insfacat si l-a asezat pe o banca, amintindu-i ca, daca nu inceteaza ca vaicarelile, va fi lasat acolo, singur.
Intre timp, Aris al meu a observat un camion cu lumini si sunete parcat langa banca din parc. Ii apartinea aceluiasi baietel. Mama respectiva s-a intors spre al meu si i-a vorbit pe un ton bland, care m-a surprins (era la polul opus fata de ce auzisem inainte): „Il vrei? Ia-l! Stai sa ti-l intorc! Hai, joaca-te!” M-am intrebat ce o putea determina sa arate atat de multa bunavointa fata de niste copii straini si atat de putina fata de puiul ei. Baietelul nu a mai ripostat cand mama i-a daruit iarasi din jucarii. Nici nu stiu daca a observat. Ca altfel i-as fi spus ca nu-i luam camionul. Ca nu trebuie sa ni-l dea daca nu vrea. Si ca e in ordine. I-as fi zambit.
Aris a pornit imediat la impins jucaria, eu dupa el. Dar am ramas in zona, puteam observa in continuare tot.
Intre timp, baietelul s-a mai linistit si a revenit la joaca in nisip si pietre, alaturi de fetita. Curand, el a luat cateva firicele de nisip si i le-a aruncat in par fetitei. Mama copilei s-a uitat incruntata spre cea a baiatului. De atat a avut nevoie. Si-a luat imediat tonul aspru al vocii si a lansat arsenalul de amenintari catre micutul ei: Te las singur daca nu stii sa te joci. Nu te mai aduc niciodata in parc. Te joci frumos sau nu? Raspunde! Mai faci?” Nu a raspuns.
As fi vrut sa ii zambesc macar acelui copilas inainte de a pleca. Doar ca era mereu cu capul in pamant sau se uita pierdut, iar privirile noastre nu s-au intersectat.
Albert a inceput sa ma traga spre nu stiu ce leagan, Aris se plictisise de camionul imprumutat si il abandonase pe undeva, era timpul sa plecam. Am recuperat camionul si i l-am inapoiat femeii, dupa care l-am luat in brate pe asta mic al meu si m-am lasat trasa de Albert spre leaganul care ii facea cu ochiul.
Ma framantam ce i-as fi putut spune mamei respective. Cum as fi putut s-o fac sa inteleaga ca gresise tabara, ca locul ei era langa puiul ei. Atunci si pentru totdeauna.
Draga mama, ramai alaturi de puiul tau si cand greseste. Ramai acolo sa ii ghidezi cu dragoste si blandete pasii, asculta-l, explica-i unde a gresit si cum poate corecta lucrurile. Aminteste-i ca il iubesti indiferent si ca ii vrei binele. Strange-l in brate. Des. Nu parasi careul vostru imaginar pentru nimeni si nimic. Nu-l lasa sa uite ca esti acolo pentru el, orice ar fi, atat timp cat vei fi. Eu asta ma zbat sa fac in cazul puilor mei.