Copiii mei nu îmi aparțin, dar eu simt ca sunt a lor

Copiii mei nu îmi aparțin, dar eu simt ca sunt a lor

Stăteam aseară cu Aris in dormitorul meu. El tocmai facuse baie și își plimba o mașinuța pe pat, eu ma pieptănam.
-Mami, îmi spune din senin, știi ca tu ești a mea? A mea și a lui Albert. M-am oprit din ce făceam, m-am dus lângă el, i-am luat mânuțele pufoase intr-ale mele și l-am întrebat:
-Atunci tu al cui ești, puiule?
-Eu sunt al meu. Și atât.
.
In fiecare zi ma uimește copilul meu frumos și bun cu lucrurile profunde pe care mi le spune și care par așa izvorâte dintr-o minte de om mare și trecut prin viața, nu din căpușorul lui de pui de om.
.
Eu chiar sunt a lor, pentru ca așa vreau și simt. Pentru ca mi i-am dorit din tot sufletul și din clipa in care i-am adus pe lume am stiut ca nimic nu ar putea conta vreodată pentru mine mai mult decât ei. Vreau sa le fiu umăr pe care sa plângă, brațe in care sa se cuibărească, dar și partener de joaca sau de râs cu gura pana la urechi. Simt sa le dau fără sa aștept ceva in schimb. Nu i-am făcut ca sa îmi aducă un pahar cu apa la batranete sau ca sa aibă cine sa spele si sa calce in locul meu. Nu i-am făcut nici sa devină doctori sau astronauți, așa cum poate am visat în tinerețe, dar nu am reușit niciodată. Ei nu sunt aici sa împlinească alte visuri, în afara de cele pe care le visează singuri.
.
Aris, așa pui mic de om cum este, a înțeles ca nu aparține nimănui, nici măcar mie. Pot sa îmi iubesc copiii cu toată dragostea care incape in mine și sa le fiu alături atât cât voi fi pe pământ. Dar stiu ca la un moment dat, cand vor fi gata, ei vor pleca pe drumul lor. Și ma rog sa le fi dat suficiente rădăcini pana atunci cât sa știe unde sa se întoarcă dacă dau de greu, dacă vor sa mănânce o negresa buna sau dacă simt, pur și simplu, sa ofere ori sa primească o imbratisare.

Articole pe aceeasi tema

LEAVE A COMMENT

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.